dacă va fi să rămânem în mare, va fi fără întoarcere

foarte bine surprinsa in strofa finala imaginea scurgerii, a acelei caderi pe pamant, ca o ploaie, ca o poza veche. imi plac si acele enumerari sugestive din prima strofa, acea tristete a nisipului de atunci, timpul bolnav ascuns in riduri, copilaria, d-zeul jupuit si, da, cicatricea...
mai trec,

alex

după furtună apare farul. sentimentul ăsta mă ține la suprafață.
mulțumesc, alex

Un poem despre înțelegerea transformării. Mă întreb dacă înțelegerea este mereu „în final”, ca ceva absolut. Aș spune „într-un final” – o părere. În ultimele două rânduri, într-adevăr, două cadre (în loc de unul) – fotografia, fereastra – pot ajuta o mai bună percepere.

monica, mulțumesc pentru interpretare!da, e un cadru al transformării și al înțelegerii.cu tot gustul amar al certitudinii.
cu drag,
rara

Nu m-a impresionat începutul dar mi-a plăcut finalul, mai ales ultimele două versuri. Construcția primei strofe nu cred că te avantajează, rupi fraza cînd nu ar trebui. Părerea mea!

Luntrea ta de cuvinte
m-a dus în copilărie...
Aceeași senzație mi-o dădea și mie frica,
un anume fel de frică...
Poem realizat impecabil,
i-aș recunoaște autorul...
Pentru evidențiere, nu am decât... meteoriți;
căzuți în iarba glorioasă a Andaluziei...

\"frica aceea din copilărie
care-mi spărgea coșul pieptului
acum strânsă într-o cicatrice luminoasă
un dumnezeu jupuit de viu
pe care-l port cu mine
ca pe o insulă\"

liviu:mulțumesc pentru comentariu!am notat militărește ce mi-ai spus și dezbat cu muzele o strategie!mă bucur ca ai trecut pe aici!
domnule sibiceanu, acum frica aceea are chip de emoție!oooh, andaluzia, andaluzia, ce istorii...ce nopți înțepate cu meteoriți!!
vă mulțumesc,
cu drag,
rara

Cezara, nu am sa-ti spun ca este foarte incarcat si ca ar trebui sa respire. aici sunt starile tale, dar te-ai gandit ca poate tot ce respira, ar putea ajunge acolo unde tu vrei sa te regasesti?

dar cine îmi arată drumul dacă eu țin ochii închiși când respir??
mulțumesc, chiar m-ai susprins.
cu drag,
rara

Impecabilă imaginea trecerii, în final, luciditatea regăsirilor: \"știu în câte feluri poate arăta ploaia
într-un oraș
parcă aș fi o fotografie veche
din care curge fereastra unui tren\" ... și expresia asta merită atenție, în jocul cuvintelor tale găsesc multă înțelepciune și realizez că din copilărie nu plecăm definitiv niciodată: \"frica aceea din copilărie
care-mi spărgea coșul pieptului
acum strânsă într-o cicatrice luminoasă
un dumnezeu jupuit de viu
pe care-l port cu mine\"

copilăria rămâne insula unde ne retragem.
mulțumesc,
cu drag,
rara