Poezie
Subteranele luminii
2 min lectură·
Mediu
în dimineața aceea
părul tău nu mai semăna cu nimic știut —
era o fiară blândă, crescând spre mine,
încercând să mă învețe alfabetul aerului.
te-am privit ca pe un continent
care nu fusese încă desenat pe nicio hartă;
îmi tremurau degetele,
ca și cum ar fi vrut să-ți rearanjeze continentele
după o logică doar a lor.
când respirai,
în jurul nostru se deschideau ferestre
care nu existau cu o clipă înainte,
iar orașul devenea o balenă uriașă
ridicându-se la suprafață să ne privească.
în seara când te întorceai din dansul tău tăcut,
se întâmpla ceva ciudat:
clădirile își mutau umbrele,
străzile își schimbau direcțiile,
iar oamenii își pierduseră simțul gravitației —
pluteau, nu înainte, nu înapoi,
ci spre tine.
nu ți-am spus niciodată
că în mine locuiește un animal
care îți știe numele,
și că atunci când râzi
își schimbă oasele cu lumină.
mai târziu, cineva a încercat
să ne reducă la tăcere:
a aruncat cu obiecte obișnuite,
pe care nu merită să le numesc,
dar ele, în loc să doară,
au crescut în jurul nostru
ca un zid vegetal, neliniștitor.
așa că ne-am coborât în adânc,
acolo unde rădăcinile nu seamănă cu rădăcini,
ci cu niște păsări cenușii
care nu știu încă dacă vor să zboare sau să rămână.
aici, în subsolul fără sfârșit al luminii,
corpurile noastre se ating altfel,
ca două continente
care încă negociază liniștea dintre ele.
și sângele?
sângele s-a făcut străveziu,
un fel de lumină obosită
care își caută numele pe sub pielea noastră
ca o apă ce a uitat de unde vine
și totuși curge.
00282
0