Poezie
Ei
2 min lectură·
Mediu
Ei au știut dintotdeauna
că lumea le fusese scrisă în palmă
ca o constelație obedientă.
Au cuprins-o cu brațele lor întinse,
i-au închis respirația
într-un gest care semăna cu iubirea
și cu spolierea deopotrivă.
Au ascuns lumea într-un ungher al lor,
ca pe un animal rănit
pe care nu îl împarți cu nimeni.
Au păzit-o
cu o gelozie mai veche decât timpul,
convinsi că lumina nu trebuie împărțită,
că nici măcar umbra nu poate fi comună.
Și, furând lumea,
au smuls odată cu ea și viața,
ca pe o rădăcină pe care o rupi din pământ
fără să vezi
că în fibra ei pulsează tot sângele nostru.
Ce ne-a rămas nouă?
Un reflex al existenței,
o imitație fragilă
a ceea ce am fi putut fi.
Trăim într-o hologramă a lumii,
o vitrină în care atârnă
iluzia mișcării, a timpului, a sensului—
iar noi, în pragul ei,
ne atingem propriile umbre
ca să ne convingem
că încă mai suntem.
Iar ei, stăpânii neștiuți ai începutului,
își strâng comoara la piept
fără să bănuiască
că lumea adevărată le scapă printre degete,
că tot ce au păstrat doar pentru ei
e o inimă de fum
pe care o vor pierde
în clipa în care vor încerca să o numească.
00292
0