Noaptea care respiră

Dacă îl citești cu ochii deschiși, poemul devine noapte. Dacă îl citești cu ochii ușor obosiți, își pune pe umeri o mantie de frig care nu știe să se topească. Începe aici: un om singur într-o tăcere prea mare pentru lume. Poemul își adună zăpada în jurul tău — nu ca să te înghețe, ci ca să îți arate cum sună liniștea atunci când nu are martori. Acum respiră o dată mai încet. În funcție de cât ai încetinit, poemul își schimbă cerul: dacă ai inspirat scurt — luna devine mică, dacă ai inspirat adânc — se lățește, rotundă și grea, ca un glob de lumină ținut prea mult în palmă. În următorul rând, poemul te așază într-un loc: un luminiș fără nume, unde frigul are propria lui biografie și fiecare copac știe câte ore mai sunt din noapte. Aici începe transformarea: Dacă ai simțit vreodată că cineva te-a uitat, poemul adaugă un strat de tăcere. Dacă te-a atins vreodată bucuria fără motiv, poemul își schimbă culoarea în albastru pal. Dacă n-ai simțit nimic — el rămâne transparent ca să poată respira prin tine. Atinge-ți tâmpla cu două degete. Acum versul acesta îngheață ușor: „Există nopți care nu se opresc niciodată, ci doar își schimbă temperatura în tine.” Dacă te-ai gândit la iarnă, poemul își acoperă pulsul cu zăpadă. Dacă te-ai gândit la un alt anotimp, fulgii se topesc înainte să atingă pământul, iar poemul se întreabă dacă te mai recunoaște. În final, poemul nu te eliberează. Îți lasă o rană mică, rece, undeva între pleoapă și amintire, și o folosește ca să respire prin tine ori de câte ori tăcerea devine prea mare. Ultimul vers se modifică în funcție de ce ai simțit: dacă ai simțit frig: „Îți port gerul ca pe o dovadă că încă ești viu.” dacă ai simțit liniște: „Ninge în mine doar pentru tine.” dacă ai simțit altceva, imposibil de numit: „Poemul acesta te va rechema când nu vei fi pregătit.”