tot de cafeneaua aia.. și cana mea roșie

Poezia ta e frusta, sincera si ceea ce ma frapeaza in mod deosebit este ca in ceea ce priveste emotia, ea transmite cititorului o reevaluare a simtirii, o restructurare a sinelui la nivel senzorial. Mai mult, poetica ta nu cere un efort anume de a patrunde in miezul ei cald, pentru ca totul e acolo unde trebuie sa fie, nu imi mai pun intrebari, nu incerc sa inteleg altceva decat imi oferi tu - astfel, intoleranta pe care o afisezi privind cotidianul fastidios se metamorfozeaza foarte usor intr-o liniste cu care ti-ai obisnuit trupul, ochii, visele (este vorba despre un echilibru spiritual rar intalnit). Marea inseamna la tine intalnirea fata in fata cu Dumnezeu, valurile ei care iti dau masura trairilor, cand El diminueaza invalmaseala din exteriorul tau, iar comunicarea nu e necesara prin cuvant. Imi place discursul tau limpede si fluid, desi uneori simt nevoia unei apasari mai mari a tonului (simt ca o vrei si tu, dar inca nu o poti elibera). De exemplu, dupa versul \"când simt că mă pleznește peste gânduri \'quo vadis\'-ul\" as fi continuat cu ceva mai puternic decat \"măi să fie\". Dar nu e foarte grav intrucat in continuare schimbi deja registrul, te axezi pe detalierea imaginii Lui sau a imaginii voastre comune in acea lume paralela, eliberatoare.
Oricum, tabloul e deja creat si stabilit pe retina mea.
Steaua e cam pentru tot ce ai scris pana acum. Felicitari!