Oameni
simțindu-se
numere prime.
Independente.
Împăcate în singularitate.
Suficiente lor.
Şi totuşi sufocate
de paritate,
platonic echilibru
amăgitor
de eliberator.
Nu-i aşa că-n ploaie
ieşi dinadins
sărutul ei rece,
pe piele să-l simţi?
Şi spune-mi: vântul,
învaţat-ai acum să nu-nfrunţi
lăsând fiorii-i să te patrundă,
nesătul?
Iar când de soare
Nori violeți
cu părul vâlvoi.
Nori speriați
de graba din noi.
Nor - lună, amanți
în nopțile lungi.
Nori războinici
precum oceanul în stânci.
Nori împrăștiați de vânt
ca oamenii de
Verde fiind,
am vrut mai mult, mereu mai mult.
Ignorând,
că oamenii-s trecători :-)
lăsând în urma lor,
albastru dor.
Îi întâlnești,
îi indrăgești,
pe unii îi iubești,
și te
Sunt
acel nebun dependent de nori și ceață,
simt albastru și invers proporțional,
fac greșeli căutând răspunsuri pe sens interzis.
Și ce dacă trăiesc viața pe repede înainte,
de vorba cu mine
Craterul vulcanului tău
visează cumva,
alintul jucăuș al vântului meu?
Cândva?
Puțin spre deloc?
Sau...
He, he ...
chiar eu!
Acel nebun,
dintr-un timp
și dintr-un spațiu
dispărute demult!
Se-ntunecă cerul a furtună,
iar norii șoptesc scântei îmbufnate.
I-atâta praf în aerul fierbinte,
incontestabil,
nestatornicul vânt încă iubește.
Frunze însetate ,
libertatea o dansează în
Noi doi,
avem același nume.
Dar eu,
mai am o literă în plus.
Sau poate că,
tu ai pierdut-o
în timp, pe drum...
Dar litera asta,
e ...
cât o lume-ntreagă!
Și tot pe atâta,
ne
Aș vrea să mai colind coclauri,
ore întregi,
fără vreo țintă.
Sandalele să le arunc!
Și-n iarba udă,
să pășesc desculț.
Lenea să-mi răsfăț apoi,
cu puzzle-uri din nori
și cu pastel de
În seara de dinainte să pleci
a început să plouă.
Cu fulgere și tunete reci,
exact cum ne place nouă.
Tu mă priveai
cu ochii zâmbitori ai mamei.
Eu ... îi purtam
pulovărul verde.
Simțeam
Viața e minunată!
Din când în când.
Iar eu,
recunosc:
spun prostii...
cocoloașe,
câteodată.
Greșeli fac
chiar mai multe.
Nu le băgați in seamă.
Într-un final
voi înceta.
Și
Sunt doar
o insignifiantă si efemeră iluzie.
O meduză transparentă
în oceanul tău de luciditate.
Iar tu ... sălbatică himeră,
capodoperă a minții mele,
respiri intermitent în
Răspunsurile la esențialele-ntrebări,
cele ce nu dispar în timp,
ci revin cu și mai mult sarcasm,
sunt chiar în noi,
adânc ascunse!
Acolo unde,
evitam să interogăm
cu teama stupidă de a nu
Viața ce pulsează-n jur
încă o dată mă doboară!
Instinctual ochii-i închid
și mă feresc
de tot ce mă-nconjoară.
Inutil în noapte strig!
Ecou metalic si străin
se-ntoarce în mine
Sunt zile lungi
în care
nu mă mai știu
nu mă-nțeleg
și nu mă vreau!
Privesc fără să văd,
pășesc risipindu-mă,
respir agonie.
Poți ghici atunci,
în cearcănă și-n zâmbet,
nopți lungi de
De ce există ferestre cu zăbrele?
Fracționăm,
cerul in libertăți permise,
întregul în categorii?
Dăm sens cuvintelor?
De ce există gratii?
Fizic efemer... securizat.
Inevitabil
E timpul
să acceptăm
că există
și întrebări fără răspuns.
Să lăsăm rănile să se-nchidă
smulgând pansamentul iluzoriu.
Să-mbrățișam incertitudini
inspirând adânc.
Să-ntoarcem ochii de la
Vuiet grozav afară!
Natura,
perfecțiunea-și
reinventează!
Și pentru asta,
e nevoie de ...
răbdare și câteva...
mai multe secunde.
Merită așteptarea.
Noi,
de dincolo de vuiet,
simțim
Crezând că nu ești bun
trăiești jucand un rol.
Acel altcineva
de neatins,
nepăsator pân' la cinism.
Nesăbuită aroganță
de-a te minți
ca ești mai mult
decât prea bine știi.
Dar
Gol simt:
în mine și-n afară!
E locul tău,
blestem inevitabil!
Luna-mi ironizează distantă:
gândurile, orele,
visele, nopțile,
iubirea, viața,
dorințele, singurătatea,
depresia și gândul
Speranța cu aripi de ploaie rece,
mi-a devenit prieten bun.
Vreau s-o ajut,
dar cum?
Când altruismul l-am pierdut,
cândva pe drum.
Si amandoi, pe rând
ne-ncurajăm crezând,
ca poate ea,
sau
CB