Catalina Bontoi

De-atâta cer, ne avântăm. Plângem stele. Râdem curcubeu. Spațiu nemărginit și tihnă nicăieri. Rătăcim gânduri, inventăm detalii, înotăm în iluzii. Libertate suficientă să te

Și ce dacă încă vreau, sălbaticia s-o mai gust, libertatea s-o respir, infinitul să-l alint, și încă alte câte... Și ce dacă n-am uitat, cum am aflat întregul. Îmi e deajuns să fi

Ș-atât de dor de râsul nostru azi îmi e! Și de tăceri ce-ascund speranțe sub incredula pleoapă. Da, chiar acolo, neverosimil, nu? Ritmul inimii sparge instabil echilibru al piruetei

Lângă vocea ta, am prins curaj și m-am abandonat. Tu nu știai, eu nu-ndrăzneam să spun nimic. Doar ascultam, cuvintele în șir indian. Și ai tăcut. M-am speriat si n-am indrăznit să mai

De-ar fi să schimb ceva la tine, n-ai mai fi tu, și-atunci aleg să nu. Nimic nu aș schimba! Aleg promisiuni timid îmbujorate-n soare și alinarea îmbrățișării care doare, din verdele

Demult, într-un alt secol, m-am rătăcit în tine. Și tu prin mine, pare-se. A fost cumva și-o regăsire? N-am regretat pierderea. Am sărbătorit câștigul! Corăbii sfărâmate, pe drumuri

Invoc sunetele căutând liniștea. Inima-i surdă. Insist a trăi iluzia. Mintea-mi e năucită. Vreau absurdul imposibil. Sper inexplicabil, un sfert de clipă, poate de viață, timp volatil,

Atinge-mă cu buzele tale... nici nu știi că sunt eu cea pe care ai iubit-o odat'. Cândva, am fost o fată foc si vârtej sălbatic zâmbet neterminat. Mi-ai dus odată dorul, la tâmpla mi-ai

Aș fi vrut să fiu un strop din oceanul neliniștit, un vultur bătrân de vânt obosit, un fulger de viață îndrăgostit. Și-aș mai fi vrut să fiu raza solitară ce-abia patrunde padurea

Copilul cu părul zbanghiu pistruiat cu colb pe de-a-ntregul ghiduș în joc, inventând, astazi privind mi-amintesc. Și-n irisul cenușiu - sălbatic intuiesc esența imposibilului. Cu dreapta

Teiule, teiule, spune-mi iubitule, cât durează verdele? Cum rămâi calm în furtună? Când plouă, tu plângi? Cine câstigă, cine pierde? Unde? Pleca-vom cu toții. Ce-ți șoptesc stelele? Care

Speranțe nano-străvezii, înmuguresc primăvăratec. Hrănesc fantasmagoric, albastre-verzi iluzii. Vise expandate, oscilează amețite. Realitatea, tresare-n somn uimită! E

Ați întâlnit vreodată, măcar un om, făr-o poveste tristă? Eu încă nu. Tu poate ai succes. Dar, spune-mi: ai timp si pentru tine, si pentru acele... nimicuri stupide, ce-ți dau

Pierdut în gânduri, te uiți la toamna umedă și rece prin aburii-n vârtejuri tulburi și ceasul bate doisprezece. Tu, copil încruntat ce vrea să depășească timpul, sau tu, cel prea demult

De-ar fi să cred răsăritul, magiei asfințitului i-aș găsi sens. De-ar fi să cred ciripitul, și dans păgân aș fi și ultim fâlfâit de aripi. De-ar fi să cred mugurii, m-aș abandona

În frunzele bătute de vânt văd ochii blajini ai bătranilor mei zâmbindu-mi senini. Și-n foșnetul lor, șoptesc îngăduitor vocile lor calde duse demult, departe, aproape uitate.

Sufletul meu, imatur în ani lumină, ahtiat de experiențe, versatil în secunde, impetuos dând in obscur, întâlni... sufletul tău, bătrân în înțelegeri, sictirit de sens, imuabil no

Hai să fumăm o ultimă țigară pentru cei ce am fost cândva. Hai să ciocnim paharul plin pentru viața ce azi o trăim! Hai! În răsărit să vorbim o cafea, să uităm de frici și să râdem de

Copacii aleargă-n trecut. Mă miră graba lor. Înghețați până la pământ, dureros de frumoși, albi! Apare in față. Mă afund în ea! Viteză vreau, apas mai tare! Înșelător, un gand, nu-mi dă

Tăcerea, îmi cântă despre frici. Liniștea, îmi șoptește cu speranță.