Cătălin Al DOAMNEI

de îndată ce un mare artist din ceata singurătății încerca să mă urmeze pe drumul plin de colb al mai marilor minții pentru că locuia la bloc apartamentul de deasupra sa era inundat și un alt

nu mai regretam și nu era foarte demult începusem să mă obișnuiesc în cor papagalii repetau e o toamnă lungă toamna noastră albastra-aurie-dulce-toamnă cerul negru-pământ moare și

deodată viața ne devenise nespus de vie aproape erotică îndrăgostiți prin păduri de eucalipt-curcubeu ne iubeam până la neîmblânzire în fiecare zi gaugain ne expedia în corăbii cu

aș fi vrut să scriu despre toate lucrurile în care NU EXIȘTI ținând cont de afirmația lui gianni vattimo acuzându-mă de a-mi fi trăit viața numai prin simulacru nu țin morțiș să-i infirm

ne întâlnisem într-o viață poliglotă cum se regăsesc anii pierduți pe liniile moarte și pornește un război pe care nimeni nu l-a vrut cândva am voit să murim poliglot și am simțit durerea

nu mai trecusem demult pe acasă satul meu aproape murise cu mâinile pe sus ca și cum nu s-ar fi sfârșit cele două războaie

se întâmpla într-o zi de sfârșit de secol n-aș putea să precizez cu exactitate starea poeziei din acea zi de sfârșit de secol îl urmam pe ortega y gasset printre statui cu umbre de aur & el

acesta este cruntul adevăr trăim mai departe de viața spiritului decât de cea mai îndepărtată metagalaxie e impropriu să spun ÎN PLUTON spre noosferă fiecare nu vede decât la un metru fără

femeile din viața mea au fost multe și rare toate cu o virtute anume dar niciuna cu darul jertfei până la capăt cea care m-a suportat în chip pelasgic a învins moartea și a definit-o cu furia

mai înainte de a veni pe lume te-am văzut în constelația autumnală și întreg universul semnase pactul de neagresiune împotriva mea și a ta punându-și mâinile în palma tatălui ca o sferă plină cu

visasem un poem medieval în limba slavonă cu bărbați adevărați și femei adevărate trăiam extra mundum și din lume nu mai auzeam nimic bun universul se curbase devenise aproape oblic până

nimeni nu vede cum floarea devine fruct frumusețea fructelor coapte alină sensul vieții nedăruite frumusețea florilor ucide n-ai fost pregătit pentru atâta disperare ai fi vrut să fii

credeam că n-ai să mai vii de prea multă așteptare sufletul începuse să moară nu știam ce se întâmplă în urma mea nu știai ce se petrece în lumea ta abstractă atât de vie

plutește pe mările visului aidoma lui freddie mercury ale cărui siflante arabic bellydance oprește clipa cea repede &atât de nemuritoare de la bătrânețe și pân’la tinerețe nu am

în lumbini lumini dezlumind prin păduri de arini luminânda lini lumini originalitatea ființei se vede numai în poem nu știu dacă-i adevărat pe ion țiriac

Cel care stăpânind Cel care având toată puterea nu o va folosi și va învinge luminile și tot întunericul se va stinge veșnicia Pre El îl va urma dinafara dinapoia

în dimineți cu soare alb m-am întors să-ți dau un nume numai al meu l-am găsit doar în praful diamantin al zăpezilor cu vise ai crezut că poți muri când nimeni nu mai

întotdeauna a existat cineva care a crezut în mine mai mult decât am crezut eu cu sufletul pe cântarul de aur al celor care n-au învățat să piardă ori nu le-a fost dat să piardă fiindcă scriu

pentru că fusesem foarte săraci am hotărât să fim foarte bogați din acest motiv am îngălbenit toate frunzele de pe ramurile arborilor seculari și am construit un pod de aur pe care să pășești

în fiecare zi în locurile unde mă aflam se petreceau lucruri ciudate trăiam mereu cu spaima de a nu fi sfâșiat de hiene cu dinți galbeni tociți de atmosfera insalubră a junglei unii dintre

sufletul ți se

rumeg oroarea viscerală de a fi întârziat numai zece minute numai zece ani numai zece decenii la apelul condamnaților pe viață în subterana despre care dostoievski a scris că a ieșit

uneori mi se făcea rău din senin ieri a fost ziua somnului cosmic până și soarele a intrat în adormire lumina se-mbrăcase în doliu starea demonică a pământului era răsfrângerea răspunsurilor

frumusețea pajurei pe cerul unui trecut mai luminos decât ființa în devălmășie îmi taie calea printre picături de lapte și stele neexplodate îngenunchează sălbăticiunile care mă însoțesc pe