Poezie
pași arhitectură și Sacre Cœur
1 min lectură·
Mediu
sunt totuși o piatră caldă,
sau cum vrei tu, rece, albastră
udă
unele tălpi mă apasă
îmi mărunțesc măduva
(am mai purtat făină în spate pe vremea când moara se afla la doi pași de mama moșului)
nu știu cum e să stai drept
cuvintele și vertebrele mele s-au ondulat odată cu
privirea aceea mai sfredelitoare decât călătoria
cândva
deschidea făgașe transparente ca palatele de cleștar
pe care aveam voie să umblu desculță și să cânt
acum
îmi spune că s-a închis sezonul la arhitecturi imposibile
la filme mute și amintiri de la moară
sunt totuși o piatră
ondulată ascunsă sfărâmicioasă pe la colțuri
tălpile de seară
fac amor peste pielea mea tăbăcită
cele de iarnă
îmi alunecă printre nuanțe și umbre
nu mă dor nici ochii, nici urechile, sângerez
erau tălpi care știau
să zboare să cânte și să râdă în același timp
secolul era acela, cu litere puține
sunt piatra aruncată în cer
de cuvintele tale cu inimă albă și sfântă
034633
0
formidabil versul \"sunt piatra aruncată în cer
de cuvintele tale cu inimă albă și sfântă\" apoi tacere si contemplare concentrand un dramatism al mesajului impresionant
remarc:
\"deschidea făgașe transparente ca palatele de cleștar\"
\"cuvintele și vertebrele mele s-au ondulat\"
\"fac amor peste pielea mea tăbăcită\"
superb!
felicitari!