Treihsprehzeci

Noaptea ai impresia că ești alcătuit din alt creier, crezi că iubirea din timpul zilei te-a transformat în cadavru. Deși, recunosc, mi-ar plăcea să cumpăr un cadavru, unul care să fiu sigur că nu m-ar părăsi, decât prin descompunere. Un cadavru cu care să ascult jazz, să ne facem barbeque-uri pe balcon, ziua, să recităm din clasici. Noi doi, iar el să fie mai viu decât mine, să mă întrebe câteodată de ce îmi place compania lui, de ce l-am ales pe el, eu să-i replic că e un mort naiv, probabil în viață a fost altceva decât trăirist. Apoi, după ce m-am plictisit de acest mort, să-mi închiriez treisprezece morți frumoși, evident femei, pe care să le pun să-mi scrie poezii și să se inspire din poemele noastre, pentru că numai așa progresăm, noi, comuniștii. Să-mi iau un hamac, să-l împodobesc cu mesteceni uriași la capete, apoi să mă așez, să-mi recunosc greșelile, morții să râdă de mine că sunt naiv. La capătul zilei ne ridicăm, facem dragoste pe furiș, eu cu femeia care ar rezulta din cele treisprezece cadavre, ele cu bărbatul care ar purta numele meu, virtual, noi toți să ne rupem încheieturile, să le aruncăm prin Sena, să încercăm să cântăm la saxofon. Pentru că nu vom reuși, vom citi iar poezie..cea mai victorioasă refulare. Elefanții ne vor citi în palme, noi vom zbura pe o colină, două, vom mușca din momeală și vom primi banii. Sunt un cadavru fericit.