Camelia Iuliana Radu

de o parte a rămas ușa spre beci de cealaltă parte scara spre pod la mijloc se înfruntă generații de orgolii cu șovăirile firii ascuțim zi de zi zimții războiului dintre tine și mine dintre

femeia rubicondă mi-au spus că se așteaptau să încap în vederile lor să nu rămână nimic pe dinafară să nu am nicio curiozitate în plus nicio vedere mai departe să fiu subțire ca o nișă în

nemuritor și rece oh, dear president, ce bine vă stă când probați sarcofagul cu lapis lazuli fremătat în urechi în clinchet basc de tradiție revolută ce bine vă stă întins pe catafalc la

iubita fiului meu mă obișnuisem să îi văd împreună chiar și când nu mai erau toate jocurile, râsul nestăvilit, plaja din poveste și depărtarea strălucitoare seninelor zile într-o zi i-am

biblioteci măsluite și-a mutat moartea de pe coridor într-o cameră mică iar ea a zis că nu îi place să stea singură doar știi și tu, zicea, singur nu poate fi decât omul doar el

m-a ispitit cu lumina, spuneam de după perdea frângându-mi mâinile dureros risipind în aer miros de mere coapte nu îmi puteam privi barbatul în ochi cu cât măturam mai des cu genele

SUB STEAG și au pus talpa cizmei soldățești pe grumazul lor și au apăsat până a dat sângele unii au murit suspinând ca puii alții au scrâșnit din măsele și au strigat cu ultima putere înecată

American dream Visam în copilarie podul oranj, munții stâncoși, blugii tociți toate acele obiecte cu aer de libertate și îndrăzneală mirosind a gumă de mestecat și a sacoșe colorate aduse o

32 martie Noi gândeam că suntem împreună dar abia când i-am citit jurnalul publicat după moarte am înțeles că era adevărat. Pe atunci nu știam că serile erau magie curată și de ajuns

Praștia am rămas singură și-mi vine să strig cuvintele se lipesc de aer și rămân suspendate - o lume suprapusă dincolo de care ploaia nu mai coboară din cer dacă privesc de aici, dintre

Cât ești de obraznic, dragul meu, ți s-a urcat la cap tinerețea! Uneori te confund cu o femeie care își pune poalele în cap, isterizată de succesul alteia - același cap încins de gelozie

Atelier - schimbare bruscă și în cea mai adâncă tăcere. În atelierul meu de pictură - ca să dau doar un modest exemplu - e la fel! Numai unii își închipuie că sunt vizitați preferențial de

Despre granițe I. Dacă ar fi să îmi țes partea care lipsește aș alege un os de înger dintre cei răpuși pe câmpul de luptă de acolo bunicul s-a întors, a crescut cinci copii iar când a murit

Scriu cronica asta altPHel de aproape zece ani, săptămânal, am prezentat mai bine de 400 de cărți, dar rareori, adică pot număra pe degetele de la mâini, mi s-a întâmplat să am o satisfacție estetică

Citind volumul de proză scurtă – “Orașul scufundat” - apărut în această primăvară la Editura “Cenaclul de la Păltiniș”, sub semnătura poetului Ioan Barb(care își face astfel debutul în proză, am

“Peisajele” omaneze ale Cameliei Radu “Pietrele semănă întâmplător cu durerea/ ascuțite când sunt proaspete/ abia smulse din stâncă” (Povestea deșertului); “Mă înfășor în mătasea fiecărei zile/

Este doar un dragon răsucit pe trupul tău, doar un dragon asediază talia, năucind carnea ofilită. Leagă-te în pași de privirea lui, călătorește prin ochiul de soare. Acolo te așteaptă

Ne-am întâlnit undeva, în Africa sau China, țin minte doar cum stăteam împreună pe un covor de lână subțire, prin care nisipul îmi înțepa coapsele. Mâncam alune acaju dintr-un vas de lemn și

"Își întrevedea cu greu chipul, năvălea în mintea peste măsură de tulburată de gândurile tălmăcite în cuvinte, depănate de-a lungul unor înșiruiri și căderi din scurgerea vremii."

Mi-au fost dragi cărțile îndelung migălite de autorii lor, de parcă aceștia ar avea în minte creația unui copil de hârtie, însuflețit de cuvânt, șlefuit ca formă și prezentare de însuși ADN-ul

Astăzi, la ședința de vineri a Cenaclului "Atitudini", al Casei de Cultură "I.L. Caragiale" din Ploiești, a fost prezentată cartea de debut a Mariei Dobrescu, sensibilă poetă din Câmpina. Volumul,

Toate articolele scrise de Camelia Radu În orașul de piatră, totul era cenușiu: copacii, casele de piatră, străzile, cerul și chiar oamenii. Ei treceau zi de zi spre căminele lor cenușii,

Unii autori afirmă că în Antichitate, și chiar înainte de ea, Dacia era supranumită „Þara sfinților” și nu de puține ori ne-am întrebat, citind aceste rânduri, de ce Dacia noastră purta acest

Aceste trei simboluri străvechi ale vieții se regăsesc în personajele din poveștile precreștine românești, în obiceiurile și datinile practicate de sărbători în satele noastre, în jocurile copiilor