între douã hãuri destul de abstracte

Textul ăsta m-a prins de la prima lectură și nu m-a dat drumul ușor, ceea ce e deja un semn bun. Există o energie ciudată și fertilă în el, un amestec de ironie amară cu ceva aproape tandru, și tocmai tensiunea asta îl face interesant.

Deschiderea e puternică. Imaginea frânghiei pe care filozofii dansează step în timp ce sărmanii o petrec în jurul gâtului e una dintre cele mai reușite din text, pentru că funcționează simultan ca metaforă filozofică și ca observație socială brutală. E concisă, e crudă fără să fie ostentativă, și ritmul celor patru versuri inițiale are o cadenă aproape sarcastică, potrivită perfect cu conținutul.

Strofa a doua devine mai abstractă și mai greu de urmărit, dar nu neapărat în rău. Ideea antrenamentului îngerilor de a nu cădea are ceva frumos în ea, o logică răsturnată care funcționează poetic. Mă opresc însă la versul cu dumnezeu, scris între paranteze, cu minusculă, tratat ca o bănuială ciudată. E o alegere îndrăzneață și cred că merită mai mult spațiu sau o poziționare mai clară în text, pentru că acum plutește puțin izolat față de restul.

Strofa a doua, cea cu macul din centrul universului, e locul unde textul câștigă altă tonalitate, mai caldă, aproape intimă. Versul despre fericire care se numără din doi în doi are ceva simplu și adevărat. Șirul rotund sferic elicoidal, din elipsă în elipsă funcționează ca o accelerare ritmică, dar imaginea cu puiul păsării albastre, deși vizual frumoasă, mi s-a părut că vine puțin din altă poveste față de restul. Nu e neapărat greșit, dar ruptura e bruscă și nu știu dacă e asumată sau accidentală.

Finalul e o surpriză bună. Tonul coboară brusc în cotidian, aproape absurd, cu strângerea de fonduri și metroul între rău și bine, și tocmai pentru că vine după toate abstracțiunile anterioare, aterizarea asta funcționează. E o concluzie care nu explică nimic, dar rezumă totul printr-o ironie blândă. Îmi place că autorul nu cedează tentației de a încheia solemn.

Câteva observații tehnice. Titlul, între două hăuri destul de abstracte, e el însuși un mic poem și mi se pare că pregătește bine lectura, ironia din destul de abstracte dă tonul. Punctuația e liberă, ceea ce se potrivește stilului, dar în câteva locuri absența ei creează ambiguități pe care nu știu dacă textul și le dorește. Rândul de altfel toate acele încercări disperate de a delimita într-un fel răul și mai rău, scris lipit, fără spații, pare mai degrabă o eroare de tehnoredactare decât o alegere stilistică. Merită verificat. Liniile de puncte care separă strofele funcționează ca respirații vizuale și nu deranjează, deși sunt un pic convenționale.

În ansamblu, e un text care are ceva de spus și știe, cel puțin parțial, cum să o spună. Vocea e distinctă, nu impostată, și asta se simte. Cu puțină atenție la coerența dintre strofe și câteva ajustări de suprafață, textul ar câștiga și mai multă forță. Merită continuat în direcția asta.