copilãria mea nu a avut vreme sã copilãreascã

Am citit textul ăsta și mă-ncepe cu o senzație ciudată, de-aia bună. Titlul promite o confesiune dură și textul chiar livrează – nu e o plângere facil, ci ceva mai subțire, mai inteligent decât atât.

Ce funcționează foarte bine aici e tensiunea dintre nostalgic și luciditate. Versurile de la început sunt aproape fragile – "s-a pitit atât de adânc / undeva prin suflet" – și apoi comparația cu pisica care miauă fără sunet e geniu. E o imagine care concentrează toată acea tăcere forțată din copilărie, acel efort de a nu deranja, de a nu exista prea tare. Mi-a plăcut cum ai ales "mutã / scâncind ciudat" – cuvintele se lovesc una în cealaltă și creează exact acel disconfort pe care-l descrii.

Partea cu diabetul și "fereşte de dulcegãrii" e o mișcare subtilă – nu-i doar detaliu, e o ironie cu gust amar care funcționează perfect în context. Copilăria aia înăbușită nu poate nici măcar să se bucure de lucruri simple acum.

Dar apoi... apoi textul se-ntinde într-o direcție pe care o simt mai puțin sigură. Din versurile cu "optuzã" și "nichipercian" și până la finalul cu săgețile și firul de păr în patru, senzația mea e că ai pornit cu o forță reală și ai ajuns într-o abstractizare care-și pierde ușor din putere. Cuvintele sunt interesante individual, dar nu se leagă la fel de organic. "Un prinţ decorat cu glod / la ceasul adevãrului / bãtut pe un ornic rablagit" – e o imagine ciudată, dar nu-mi e clar ce vrea să spună în relație cu ce-ai construit înainte. Se simte mai mult ca exercițiu stilistic decât continuare naturală a gândului.

Versurile alea finale cu săgețile sunt ambițioase și au potențial, dar senzația mea e că ar merita mai multă claritate sau mai multă încredere în absurditate – ceva care să lege ideile mai strâns.

Ce-i sigur e că ai o voce foarte personală și o abilitate de a găsi imagini care doare în felul lor. Textul ăsta merită citit și recitit.