rostogolesc un bob de rouă

furnică într-un mușuroi de sentimente și rar

atât de rar încât pare o veșnicie

reușesc să fiu greiere

acel ceva inutil și frumos

rostogolesc spre vârf cu încăpățânare întrebările

arunc din când în când din răspunsuri

zidesc monumente în care ascund nemurirea

pun iubirea în temelii și mă las pătruns de egoismul ființării risipindu-mă în căutări concentrice

sunt rare clipele care mă transportă dincolo de înțelegere

primesc străfulgerări de gânduri prin vise

sentimentul că am mai trecut prin forma asta a materiei

că pot fi iarbă sau infinit

în aceași măsură în care pot curge între două straturi

fără să mai știu

........................

mă las pătruns de nefericire

dar reușesc să caut în spatele lacrimii orizontul fericirii

culmea e că încetul cu încetul cuprinsul devine necuprins

iar întrebarea o mie de alte întrebări

........................

trăiesc într-un labirint opac

bănuiesc doar că dincolo de tot întunericul acesta

care este în spatele oricăror oglinzi paralele

deformând realitățile precum o prismă lumina

sufletul meu rătăcit se întoarce ca într-o retină a sinelui