Călin Sămărghițan

Cred că poezia în general e o certitudine neconsumată. Așteaptă mereu. M-am îmbrăcat cu ea ca și cu o haină. A fost nedigerabil și s-a văzut asta. Dar rândurile de aici înseamnă. Șalul e un vis brodat. Fără cusături. Mulțumesc, Noemi.

Maria, șansele ți le dai singur atunci când cobori din iluzie pentru a încerca să pășești în real. Dar e bine să nu le sperii, ca să nu se risipească. Finalul cred că mai degrabă este ezitant și foarte foarte prudent.

Silviu, sunt încântat de semnul tău la fel de mult cum mă încântă și poezia ta. Aș îndrăzni să spun mai mult decât \"stimă\", aș spune \"cu bucuria unei călătorii gemene printre cuvinte\". La \"Expresul de Viena\" nu ți-am mai răspuns la comentariu, pentru că ceea ce ai spus acolo e finalul perfect pentru acea poezie.

Dana, o expertă a muzicalității în poezie, spunând cele de mai sus, mă onorezi. Poate că da, poate că fragilitatea este cea care reușește să impună. Singura care poate. Vreau să-ți spun, elianule, că mă bucură semnul tău.

Victor, îmi salvezi tristețea! Și eu o simt ca pe o muzică liniștită și binefăcătoare. Când prea multa frumusețe doare, o simți acolo în mijloc, în piept.

Camelia, nu știu, întreabă fluturii, ei știu mai bine ce-au văzut atunci. Și da, poate că e semnul dimineții. Dar zorii nu-i bine să-i sperii.

Dezvelirea te face și vulnerabil, dar poate că atunci se vede adevărata plămadă din tine. Și atunci ajungi la lucrurile subțiri. Mulțumesc tuturor pentru însemnările de aici. Înseamnă foarte mult pentru mine, chiar dacă meritul meu e mic și puțin, ea, poezia, s-a scris singură; eu numai am ținut penița în mână.

Adriana, mulțumesc mult, ai \"citit\" bine ce-am vrut să spun. Speram mult ca aplecarea aceea spre fluturii nopții (de trei versuri lungime!!) să fie receptată cum trebuie. Sfârșitul cred că are aceeași tristețe a neîmplinirii care... atât.

Știi când mi-am dat seama că folosesc foarte mult cuvântul \"probabil\"? E un cuvânt tare drag mie. Atunci când nepoțica mea de 3 ani a început să-l folosească și ea.

Partea despre Vechiul Testament nu aduce nimic nou. Povești.

Partea despre Noul Testament începe cu un cras arianism (doctrină ce neagă dumnezeirea Mântuitorului accentuând doar omenitatea Acestuia, eroare depășită de Biserică începând cu secolul IV), eclesiologia este defectuoasă prin perspectiva strict seculară a prezentării și o totală lipsă de perspectivă eshatologică. Hristologia este rudimentară, simplistă și fără nici o valoare teologică. Apoi este clară unilateralitatea neoprotestantă de prezentare (de fapt este o combatere) a ierarhiei bisericești, prin ”traduceri” tendențioase și unilaterale, chiar prozelitiste. Finalul este tributar doctrinei apusene despre justificare. Iar foarte scurtul pasaj despre faptele bune este un fel de neo-calvinism care nu poate fi încadrat nicăieri. Așadar este un fel de talmeș balmeș fără nici o coerență ori sistem. În privința ”păgânismului” autorul este confuz, iar zeflemisirea religiilor indiene, extrem orientale ori islamică ține de o părere strict personală (autorul admite aceasta) dar care nu-și are locul nici măcar într-un eseu. Deci nu e deloc ”echilibrat” cum i s-a părut Cameliei Tripon, ori cum poate părea și altora. Mai există alte mici/mari erori de nuanță și interpretare asupra cărora nu mai insist. Asta ca un aviz necunoscătorilor. Nu sunt deloc interesat de polemici pe acest text. Punct.

Domnule Ghinea, textul este binevenit, dar concluzia dumneavoastră este conjuncturală. Iertați-mă, dar nu aveți stofă de cercetător. Puțini oameni au capacitatea de a se ridica deasupra timpului lor și de a privi în ochi istoria.

Dragonul new-york-ez înfrânt de lotusul imperial din Sichuan. Prima parte respiră întreg aerul poveștilor orientale, și mă așteptam ca finalul să fie tragic asemenea acelora. Optimismul autorului a prevalat, însă. Mi-a plăcut mult forma poetică de răsfoire a anotimpurilor și stilul oriental al unor descrieri reflectate în elementele naturii. Dragonul din cascadă a rămas flămând.

Casiopae, da, delfinii sunt absolut speciali. O să caut Mughal. Iar înotul cu delfini era o dată pe locul întâi într-un clasament cu lucrurile selecte ce trebuie făcute până nu mori. Intr-adevăr intenția a fost să trezesc oareșice..., dar chiar la romantic nu m-am gandit. Neintenționat.

Iar poeziile vesele le urăsc. Luați chicotitul altfel.

Crezi că merge? Eu nu vreau să fie vesel. Mulțumesc pentru recitire.

Inițial am ocolit această poezie. \"Blocul A1\"? Aș fi pierdut o excelentă descompunere în gânduri. Un gând ce se întinde, privește rapid și brusc se întoarce înapoi în carapace. La adăpost. Ca un șarpe. O succesiune de imagini secvențiale, plecând de la observația simplă a izbirii insectelor \"verzi cheratinoase\" de neon, până la ciudatul gând \"că în interiorul cărămizilor crește iarba\". Dar așa se întâmplă în deșertul fierbinte, ai vedenii și viziuni. Iar gândul transfigurează tot ce atinge. Numai că prizonierul deșertului se transformă în nisip, pe când prizonierul blocului A1, în cărămizi. Cărămizi calde.

Victor Potra încearcă să prindă ceea ce nu poate fi prins. El încearcă să intre în templul zeiței, dar nu e atât de ușor. Încearcă să pășească într-un spațiu consacrat și încearcă să fie el Profetul. El vrea ca ființa lui să înțeleagă cu adevărat. Are tot ceea ce-i este necesar: privirea dincolo de lucruri, contemplația, știința. Mai trebuie, însă, ceva: ca zeița să deschidă poarta și să-l ungă cu mirul cel nestricăcios. El încearcă să ne arate ce se află în spatele zidului ce înconjoară templul, pentru a se convinge, el mai întâi, că nu e stadion.

Este el Profetul? Ea chiar i-a răspuns și acum tace. De ce? Deoarece \"virtutea dreptului de Homer\" nu a făcut decât să ridice alte ziduri de înțeles, în jurul de-neînțelesului. Și mai uităm un lucru: ea nu are nevoie nici de apărare. Asta ar însemna să ridicăm alte și alte ziduri în jurul ei.

Nu caut gloria literară, este plictisitoare, ci caut starea cathartică de a scrie, care e viață adevărată. Fata din livadă nu poate fi prizoniera nimănui. Nici măcar a mea; eu sunt o simplă peniță în mâinile ei.

O poezie compactă și consecventă sieși. Expresii minuțios construite din mici cioburi colorate (primele trei strofe) lovesc sonor timpanul receptării, vibrând la cele mai mici atingeri: \"gol bine întreținut\", \"credibil de viu\", \"depozit de ființe\", \"dumnezeu se clatină\". Apoi, o neașteptată personificare a morții.

În strofa din mijloc este un \"nu mai\", apoi un \"numai\" care împiedică puțin, mi se pare, sonoritatea poemului. Aș pune \"doar\" în al doilea caz.

Penultima strofă este o construcție dramatică a unei întrebări care ar suna cam așa: \"simți și tu la fel?\" Amestecul final de lumi și de memorii aruncă mingea de foc a acestei poezii în vârtejul teodiceic al experiențelor limită.

Să-ți analizezi cu luciditate propriile-ți spaime, o auto-autopsie, iată o provocare demnă de luat în seamă. Să te decupezi pe tine din celălalt, să smulgi inimi, să arzi dorințe, să întreții golul din tine păzit cu gard și gardieni. Să amesteci dulce și amar laolaltă. Dacă adăugăm la toate acestea și un titlu extraordinar de bine țintit, ei bine, ce poate ieși de aici? O funambulescă (iertați-mi termenul) declarație de dragoste: \"noaptea tu ești soarele care visează în creierul meu\".

Copios text. Ce s-ar face românul fără hazul lui de necaz?

O poezie desprinsă de propriul ei trup. Schimbare totală de registru liric. Trebuia ca pe undeva să stea și această esență a unei scriituri - de talent se vede -, așa că am revenit. Spun desprinsă, întrucât o văd mereu plutind între mici \"aterizări\" concrete, plastice. De mare efect, atât planarea diafană, cât și coborârea în lucruri, te invită deopotrivă într-o viziune ce nu contenește a se desfășura caleidoscopic, aidoma unui film de scurt metraj. Plin și de surpize. Linia aceea cu \"Bronec\" aproape că m-a durut prin trezirea la o realitate pe care, acolo la final, o regreți. poate de aici și de efectul resimțit.

Condensat până la esențializare, plasticizat atunci când este cazul (vezi acea foame ce te izbește cu pumni), acest \"sentiment\" se strecoară în tine ca cititor și te trezești inundat de o feerie căreia încerci să-i dai un nume. Nu poți, căci ne-lucrurile nu au nume.

O poezia aidoma unei sonate în nocturnă, abia \"astâmpărată de puțină lumină\". Ea trece prin promisiuni și prin uitarea din somn, prin vise de călătorii orientale evadând din adresa fizică ce ne fixează într-un spațiu imobil.

Mi se pare că am sesizat un accent pe o mai specială percepție a timpului: odată ceasul ticăie \"minute care nu mai sunt\", apoi detaliile camerei sunt \"rupte din timp\", este un timp al absenței; pentru ca în final, după abandonarea acelei adrese fizice de care spuneam, are loc o revărsare în \"tot-timpul\" dragostei.

Plăcut la lectură, complex la nivelul percepției, dar plin de semnificații.

Poposind, obosit de alergare și \"întrebări\", adăstând printre lucruri. Așa mă văd așezat în acesastă poezie. Avantajul ochilor \"spate în spate\" este că aceștia văd pretutindeni. Imaginea finală a \"liniștii vii\", foarte sugestivă, aduce în mâini, cele care fac toate lucrurile, culoarea unui anotimp.

Final deosebit, dar eu am rămas cu savoarea acelei rugi către \"întâmplare\": \"să ne aleagă în același timp\".

poate că scopul lecțiilor este emoția de după. Mă onorează comparația făcută, fără să am asemenea pretenții, dar tresărirea o păstrez.

Nu credeam să mai acorde cineva atenție acestui text, dar se pare că ai vrut să vezi de unde începe \"Fardad\". Ioana, m-ai prins, da, este un nume masculin, este în parsi, persana veche și apare în Avesta, dar eu îl folosesc peste tot în sens feminin (știi ce înseamnă, da?, scrie aici pe pagină, în zilele noastre nu poți să spui așa ceva despre un bărbat, ci numai despre o femeie). În rest mă citești bine, aproape că spun și eu ceea ce deduci acolo, dar nici eu nu vreau să cred, ar fi mult prea tragic.

Ideea ar fi că numai atunci când o (îl) vei vedea \"hrănindu-se\" din tine, vei fi cu adevărat fericit(ă). Iar iertarea din final este cerută de el pentru că nu a fost în stare să o cheme așa cum se cuvine, pentru ca ea să reușească să și vină, să răspundă chemării, să se desprindă din gând și să vină în fapt.

Am fost impresionat, iar pentru efortul tău de a căuta am dat aceste explicații.

Caesarei, mulțumesc pentru trecere. Ești pe-aproape, deși n-am prea înțeles.

Mulțumesc Silviu, pe oriunde treci tu, respiră diafan poezia. Cristina, îmi place atât de mult \"mă vor umple de taine\" încât vreau s-o adopt. Se poate?