Călin Sămărghițan

Alexandru, mă bucur nespus de intervenția ta. Tocmai prin întrebările pe care mi le pui, dovedești că începi să vezi.

Mă opresc doar asupra întrebării \"unde e inefabilul\"? Tu chiar crezi că eu, doar pentru mine singur, nu pentru altcineva, mi-aș putea răspunde vreodată? Unde e inefabilul? Cred că ți-aș putea spune doar unde NU este. Dar m-ar urî atunci și iarba, și pădurea de pini-lumânări unde am stat azi, și apusul de ieri, și \"fruntea zilei\" de mâine. Și știu că efemerida aceea nu cunoaște apusul, dar mă urăște pentru că am putut să spun așa ceva despre ea.

Și acum, dați-mi voie să nu vă mai spun nimic.

Maestre Alberto, ai observat foarte bine: 1. E vorba despre două stiluri diferite de a înțelege poezia.

2. Nu Cezara este ținta atacurilor și nici textul ei propriuzis. Abia acum îmi dau seama că ar trebui să-i cer scuze autoarei pentru că am generat astfel de dispute pe pagina ei.

Știam că dinozaurii se împușcă.

Laurențiu, o seară frumoasă îți doresc.

Alexandru, îți răspund cu replica unui prieten: nu-i poți explica unei efemeride ce înseamnă apusul. Pentru că nu-l prinde.

În privința mea, ai dreptate întru totul. În privința poeziei de aici, greșești exact prin conservatorism și dogmă. Văd că știi ce înseamnă.

Laurențiu, calm. Cred că vârsta noastră ar trebui să ne-o purtăm ca pe-un stindard.

În ceea ce mă privește, eu am argumentat în comentariul meu punctele respective, sper că destul de pe larg. Ale tale au fost acestea: \"forțat\", iar \"forțat\", \"nu pot proiecta această imagine în minte\", \"de ce\" cutare?, \"acceptabile\", \"complet ratate\". Fără nici un reproș, dar te întreb: astea sunt argumente?

Laurențiu Ion, nu ai înțeles. Te-aș ruga ca pe viitor să te gândești de două ori înainte de a posta remarci ca cele de la pct 1. Spun doar atât: nu ai dreptate.

În legătură cu titlul comentariului tău, mă simt vizat, alături de alți comentatori. În ceea ce mă privește, ei bine, da, a fost părerea mea despre acest text, subiectivă desigur. Dacă ție ți s-a părut \"zgomot\", îmi cer scuze și am să încerc să nu te mai deranjez. Eu îți respect opiniile și stilul personal de receptare a poeziei. Dă-mi, deci, te rog, voie să citesc și să comentez ce îmi place. Fiecare facem \"zgomot\" într-un fel. Dacă am semăna cu toții, ar fi foarte plictisitor. Mulțumesc.

Cezara Răducu știe că poezia ei se apără prin sine.

La medic: E ori din pricina placardei de pe partea dreaptă, ori a cutremurului de pe stânga. Dacă e din pricina placardei recomandăm să circulați pe celălalt trotuar. Dacă e din pricina scoarței terestre prea mișcătoare, recomandăm elicopterul. Am auzit că din elicopter nu se simte cutremurul.

A, să știți că numele dumneavoastră îmi spune ceva. Vă mulțumim, datorită domniei voastre am vândut medicamente întregii edituri.

Ioana, despre lectură, e de la sine înțeles sfatul, nu cred că trebuie să repetăm acest lucru acolo unde nu este cazul.

Am răspuns întrucât m-am simțit vizat. Erau lucruri pe care eu le apreciasem la vremea lor, în jurul cărora mi-am construit... ceva acolo, iar ca să înțeleg de ce sunt combătute, trebuie mai întâi să văd argumentele ca să înțeleg. De aceea am răspuns.

La punctul 3 am înțeles, dar e doar o opinie.

Fără să vorbească despre nimic el, străinul, se descrie prin ceea ce lasă în jur. Doar ochiul atent al autoarei îi vede \"sacul de frig din piept\". Toate ce ce va urma, imagini surpinse plastic, vor caracteriza întreaga poezie. Iar ochiul poetei privește cu o tristețe de nedescris. Un ochi care se vede în imposibilitatea de a-l ajuta. În fața ei un om care îi \"mută inima spre dreapta\" și care îi cuprinde și pe cei vii și pe cei morți laolaltă, de parcă el, îngreunatul, nesigurul, \"animalul însângerat\" ar grăi și pentru vii și pentru morți laolaltă. De aici impresia că nu știi nici dacă el este viu sau neviu.

Știind să se strecoare într-un suflet \"umplut cu nisip și cu sare\", el grăiește fără să vorbească. Spune fără să zică nimic. Singur ochiul poetei, urmărind dintr-un colț al odăii împlinite, știe să-i vadă și \"singurătatea sălbatică\" și \"hăituirea nesfârșită\". E un ochi care știe să privească în toate părțile deodată. Iar traducerea imaginilor se face sinestezic, în expresii parcă smulse din rădăcini: e pipăit, căci i se simte frigul din piept și apăsarea inimii înspre dreapta. E adulmecat ca un animal însângerat și fugind, ori e simțit mirosind a fructe. E auzit, căci își urlă \"furia și limfa\". E văzut hăituit în bârlog de propriile-i spaime. E gustat a sare și a nisip, căci el umple simțurile. Străinul!

Dar nu vorbește, ci tace la nesfârșit, doar îi ghicești urme \"de cai și de femeie\", probabil drame ascunse. Tăcerea lui \"unsă\" se împielițează clădită pe \"oase stacojii\". El pleacă înainte de a veni, ca alungat de o spaimă. Nici nu mai vrea să-și ia cu el \"rămășițele\" măcar, care i se cuvin. Autoarea îl privește, astfel, afectiv, aproape violent, căci numai astfel poate pătrunde acolo unde el crede că se închide.

Portertul pe care Ela Daniela Luca îl face acestui străin plin de cicatrici, te înlănțuie și nu-ți mai lasă chip de scăpare până ce nu-l înțelegi până la sfârșit. Și de fapt trebuie să-l minți, ca să plece, el să creadă că nu are ce căuta pe fața unei lumi imposibile. Inadaptarea lui la simțurile comune îi este propriul exil. Dar, atentă, autoarea îl privește până în străfunduri chiar dacă el nu suportă aceasta, iar dezvelirea îl obosește, de aceea el se \"întoarce spre somn\". El nu mai vrea alte cicatrici, căci tăcerea-i e plină de ele.

Iar după ce pleacă, rămâne o atât de incomodă liniște. Nu?

Doamna Ioana Geacăr, lui Cezar Ivănescu să-i fie țărâna ușoară!

Sfaturi cu înghițitul de cărți credeam că se dă la altă masă. Văd că n-am scăpat nici aici.

Nu putem vorbi de clișee atâta timp cât nu avem în vedere întregul construct. Și ce înseamnă, vă rog, un clișeu? E atât de simplu să arunci cu gratuități! Un \"cui bătut\" poate fi un clișeu, dar un \"cui bătut în aer\"? (expresia nu-mi aparține.) Îi las pe cititori să răspundă. Idem cu firimiturile. Iar aluzia cu ajutatul n-am înșeles-o. Mă ajutați?

O poezie blândă ca un vis din orele dimineții. Tristețea melancolică scapă de patetism, ceea ce este un merit al autorului.

Imaginea ”cu ochii păsării călătoare” întregește și vizual un portret reușit. Finalul e o dulce privire în urmă a unui loc prin care ea a trecut și care niciodată nu va mai fi la fel.

În general poezia Ioanei Cameliei Popa nu te lasă să treci ușor pe lângă ea. Ea are ceva de spus la nivelul unor relații destul de ermetice, între diferite categorii neașteptate: primăvara vine cu litere majuscule, noroi - naștere, rănile sunt verzi, pământ - gâtlej. În această privință poezia ”Strofa revederii”, de exemplu, mi se pare mai accesibilă. Totuși, ”întâmplarea” de rescriere a ”începutului coptului” lasă gustul, în majuscule, desigur, căci se vede că-i plac poetei foarte mult, lasă gustul, deci, a unei ”nașteri grele”, dinspre ”răni nevertebrate” (foarte sugestiv) înspre un pământ mai fertil, un prim pas în spațiul nou al unei alte primăvéri, care o ia de la capăt. O primăváră care te împinge înspre coacere.

Ștefan, am înțeles, îmi place foarte mult \"convoi al tăcerii\". Trebuia să fiu ceva mai explicit. Cred că poți îndrăgi pe cineva și ne-empatic. Eu voiam acolo să subliniez identificarea cu personajul. Ascunderea sub solzi iarăși îmi place. E un text pe care l-am citit cu mare plăcere.

N-ai spune că un \"convoi al tăcerii\" începe cu \"lătratul câinilor\", dar poate că aceasta e soarta oricărui convoi. Mâ gândesc la un convoi al câinilor acompaniat de un lătrat al tăcerii. Lasoul! Lasoul acela e bine întins acolo.

El stătea.

Apoi Ștefan Ciobanu își începe portretul. Se prea poate să fie tot un poet, căci \"cuvintele i se dau într-un balansoar\". Expresia e grăitoare, iar ridurile ca niște \"dune de tăcere\" își joacă pe deplin rolul și începem să-l îndrăgim, empatic, pe marele tăcut. Ascunderea iubitei este și ea expresivă. Vedem cu ochii lui, vedem cu inima lui. Autorul ne introduce în pielea unui personaj care nu ne mai este străin nicidecum.

El stătea.

O nouă lună. O nouă singurătate? Nu că-l îndrăgiți pe cel care stătea?

Tocmai căutam în mod expres \"Lecția despre poet\", exact când am găsit o anume trimitere. E absolut magnifică. N-am avut timp alaltăieri să stau asupra ei.

Adriana Lisandru spune limpede și clar despre poezie: nu e oțel, nici pasăre, nici piatră, ci este \"nodul pe care soarele-l face cu piatra și pasărea\". Este o taină ce doar se întrezărește, și nu se vede niciodată pe deplin. Asta numesc eu text poetic prin excelență: text revelat - spun cuvinte mari și iarăși vor râde de mine. Autoarea se scurge din metaforă în metaforă, deci, da, ea trăiește, și trăiește pentru că trece poetul prin livada ei. Nodul, aburul, sărutarea și mai ales \"clopotarii tăcerii\", un oximoron fantastic, relevă simbolic viziunea.

Problema judecătorului poetului? În fața cui dă el seama? Sunt întrebări de margine și de limită. Iar sita sunt porțile tot mai înguste dinspre carne spre taină, trecând succesiv prin voce și gând. Și cum rămâne pleava împărăției acesteia.

Adriana Lisandru, asemeni unui cronicar al slovelor vechi, pune în literă de pixeli (cum făceau cei dinainte în plumb), un lucru ce nu poate fi scris nici pe hârtie și nici pe zid. Strofa a doua rămâne antologică, una dintre cele mai consistente și înalte lecții despre poet scrise vreodată.

Întârziată stea.

Știu sigur că am mai vrut odată să las un semn la N.N.N. Îl las acum. Deși îmi pare prea fragmentat, nefăcând loc închegării, există la acest autor o anumită \"facere\" care îi dă o savoare aparte. \"Forfota soarelui\", \"rană înfrunzită\" sunt lucruri care-mi plac. Apoi, George Pașa a spus lucrurilor pe nume.

Remarc finalul de excepție, foarte reușit:

\"Poate aud sfinții
în golurile beznelor
cum îmbrătânește
anevoie
spaima descoronată
a demonului
orbit de scântei\"

Da, aici te relaxezi plastilinic și te faci că te joci. Nț, nț, cine te-o crede!

Frumoasă trecere dinspre \"starea vremii\" înspre \"starea inimii\", adevărată alunecare de teren. Radun confirmă cu fiecare poezie. Declicul înspre altcevá.

Dănuț Grădinaru a invitat odată poezia la o cafea. Și acum ea nu mai vrea să plece.

\"Lan de oameni\" legați în \"fâșii grele de soare\" parcă la marginea orașelor așteptând. Comoara noastră sunt dorurile noastre, fie ele \"mici și pestrițe\", bagajul călătoriilor neîncepute încă.

Orașul Elei are numai capăt, nu are mijloc, de parcă e doar un cerc, unul care ne împresoară. Un aluat mai dens înfășurat pe noi ca un pământ.

Am citit-o tare și rar ca să răsune în seară. Bogdan Dragomir completează serata poetică de pe site. Astăzi a fost sărbătoare, multe texte bune și foarte bune, se pare că a fost ziua inspirației, de parcă mâine ne vom risipi peste lume și nu vom voi să mai știm de nimic.

Revin. De ce crapă lumina, asta numai poetul o poate ști. Babel, cel cu încurcare de limbi și nume, așteaptă \"dimineața semnului plin\". Metaforă de mare efect, stil Bogdan Dragomir desăvârșit. Încă nu venise amestecarea limbilor până la oase. Ceea ce va avea să fie, acel talmeș-balmeș, ori tohu-vabohu cum spune ebraica, al limbilor \"amestecate\", e foarte expresiv exprimat: \"în curând se vor pisa/ oasele limbii\". Acesta este și rostul poetului: să vadă și să scrie despre ceea ce vede.

Îndrăznesc să interpretez în final promisiunea unui \"nume\". Ori chiar al acelui sens plin ce ar fi să vie. Numele amestecate vor trebui readuse la un loc. Până în măduvele lor, numele acelea strigă după nume. Semnificația rostirii a ceea ce ești înseamnă rostul existenței.

\"Sensurile delirului\", așadar, continuă. Cu o mai mare forță sugestivă decât primul, acest \"Sens II\" vine să ne convingă: paradigma ontică a devenirii pare că trebuie să treacă prin delir.