Călin Sămărghițan

Am citit cu plăcere. Dacă aveți cumva fotografii cu picturile artistului și dacă acesta este de acord, putem găsi posibilitatea de a le și posta. În cazul artiștilor plastici prinde întotdeauna bine ilustrația.

E scris succint, e clar deși condensat și se parcurge ușor. Binevenit articol de presă. Cred că pasajul în franceză necesită o revizuire.

Melodioase glossele, dar mi se pare totuși că uneori rimele forțează sensul (încercarea din \"sac\", o rimă identică \"tot/ tot\"). Îmi place forțarea schimbării accentului la \"cochilia\", dar cochilia \"de rac\"? Poate aici ar trebui căutat ceva mai mult. Am corectat mai multe diacritice și alte greșeli de redactare.

Domnule Moga, vă mulțumim pentru intervenție. Vă vom da explicațiile de rigoare la care aveți tot dreptul.

Motivele trecerii la off-topic:

1. contul dumneavoastră este o \"clonă\".

Explicație: Clonele nu sunt acceptate pe site. Este o favoare că sunteți acceptat aici. Cu multă plăcere.

2. răspunsul contravine regulamentului:

Regulament: 3.2 (capitol dedicat în totalitate comentariilor) Dacă se observă încălcări repetate ale regulilor de ortografie și punctuație comentariile vor fi refuzate.

Explicație: comentariile dumneavostră nu respectă constant regulile de punctuație.

3. răspunsul contravine (din nou) regulamentului:

Regulament: 3.6 Comentariile care sunt considerate \"in afara subiectului\" vor fi refuzate.

Explicații:
- subiectul este \"comunicat de presă\", nu-și propune nici dezbaterea fotografiilor, nici a ramei acestora, nici a afișului.

- mulțumirile le-ați mai expus o dată sub același text, nu este nevoie să fiți redundant.

- comentariul dumneavoastră (citez: \"într-adevăr...\") este un răspuns la un comentariu off-topic, deci nu-și are rostul la on-topic, căci debusolăm cititorii de bună credință.

Lămurire suplimentară: După cum ați observat, regulamentul spune: \"comentariile vor fi refuzate\", ale dumneavoastră NU au fost refuzate, ci doar trecute la off-topic, deci v-am făcut din nou o favoare.

Dacă doriți ca regulamentul să vă fie aplicat, comentariile vă pot fi, bineînțeles, refuzate.

4. Conform instrucțiunilor pentru editori:

a. editorii urmăresc și promovează membrii care au o \"activitate corectă\", considerând prin extensie că cei care au o activitate incorectă sau rău intenționată să nu fie promovați.

b. editorii trebuie să le explice și să-i ajute pe membrii care au nevoie de îndrumare.

5. Pentru a vă ajuta și mai mult, vă reamintim \"De ce agonia?\" Ei bine: \"Poți participa la o varietate infinită de jocuri ale minții care te vor conduce către o victorie personală\".

Prima parte îmi place, cu pierderea punctelor... cardinale, dar finalul parcă nu mai e la aceeași înălțime, mai ales că se repetă \"puncte\".

Lumea lui Bicuță \"lipită de tine\". Aceeași savoare. Liviu Nanu cred că e un fel de Caragiale, prin naturalețea și farmecul cu care reușește să pună viața pe foaia de hârtie.

La penultimul dialog, a doua propoziție: \"cineva\", nu?

Acest senryu a câștigat locul întâi în concursul de pe ”Romanian Kukai” pe lunile aprilie-mai. Felicitări.

Am înțeles, deci revenim de unde am plecat. Vom citi în continuare pe Eusebiu Camilar și pe Magda Isanos și vom lăsa pe seama criticilor ”site-urilor onorabile” să dezbată de ce sunt ei asimilați unui anumit curent sau nu.

Bibliografia pe care ne-ați recomandat-o e generoasă și sper că va fi urmărită de cât mai mulți. Asta, deci, era până la urmă ideea și e binevenită.

Până când cei care sunt interesați de ”cariera literară” vor scoate o altă carte de păreri, eu unul nu vreau să le stric bucuria celor care au participat la festival și au venit de acolo cu impresii frumoase.

Am înțeles, deci întrebarea e una singură: Opera! Atunci să lăsăm operei ceea ce este a ei: frumoasa paletă de interpretare.

Așadar înțeleg că domnia voastră contestați opera lui Eusebiu Camilar și a Magdei Isanos. Aceasta este o cu totul altă problemă, care nu trebuie evitată, desigur, dar locul ei este în cu totul altă parte

Doamna Angela Furtună, precizarea dumneavoastră e binevenită, dar cred că nici organizatorii și nici participanții nu și-au propus judecarea persoanei celor doi autori ce se regăsesc în titulatura acestei manifestări. Iar judecarea operei acestora desigur că poate face obiectul a numeroase dezbateri, și, desigur nu numai a lor. Nu cred că n-ar mai trebui să ne numim un festival de literatură ”Mihail Sadoveanu” numai pentru că persoana acestuia a fost compromisă. Sau da?
Atunci nici Paul Goma, să avem pardon!

Da Liviu, într-adevăr, cred că ”gogoriță” vine din stilul ei ironic de dinainte.

Claudia, tu înțelegi, dar cu noi nu-i merge, nu?

rectific: în penultimul paragraf ”distincția dintre suflet și trup”, se va citi ”dintre suflet și spirit”.

Mulțumesc Teodor pentru fila de jurnal. Am avut nevoie de o minte limpede ca să intervin, așa că am așteptat dimineața. O delimitare subiect/ obiect este întotdeauna necesară, dar și o mare tentație să reduci totul doar la locul de interpătrundere a lor, acolo unde ele parcă se confundă. Granița dintre personaj și făptura reală este locul unde poți să vii din ambele părți. Nu știu dacă imaginarul e chiar o unealtă ”perversă”, dar cert că este fascinantă. De aceea am spus la un moment dat că am inventat personaje pentru mine. La fel de bine cum altele sunt inspirate de fâșii fluturânde ale unor personaje reale. Discuția aici e largă, desigur.

Eu ce să spun? Cert este că există un singur Adevăr, căci altfel n-ar mai fi Adevăr cu A mare. Nu e nici filosofic, nici metafizic, bineînțeles fizic n-are cum să fie nicicum, ci e simplu. Și și mai important, e Singur. Adică Unic. De aici plecăm, pentru că trebuie să vii de sus în jos, în acest caz.
În triada lansată de tine, trup-suflet-spirit nu intru, e destul de complicat pentru acest spațiu, dar esteo limpede expresie paulină și ar merita odată pusă pe tapet. Nu sunt specialist în indianistică, văd că ai putea să-mi spui ceva în latura asta. Vederea noastră ”strâmbă”, cum zici, se îndreaptă prin alții. Dar, vorba lui Preda, ”totul e să o faci cu bună credință”. Oricum, tot poezia rămâne singura care poate explica pe deplin, cred. Poezia metaforă, desigur, nu aia de-o arată Pașa cu degetul în poezia aia a lui (în ”Starea poeziei”, sau așa ceva).

Încă: atunci când privești un lucru, te privești de fapt pe tine însuți în el. Îmi place că spui asta. Lumea din jur este de fapt o oglindă. Am spus pe undeva de ”Rochie” că poartă cu sine obsesia mea a oglinzii. Ai văzut, și Tarkovski e obsedat de asta, filmul lui e grozav.

Și ai încheiat fain: într-adevăr noi credem că înaintăm, și ne strofocăm și ”ne cucerim” (se spune fain undeva) și noi tot credem că suntem grozavi în înaintarea noastră. Nimic mai fals! Ai spus-o limpede: de fapt ”divinitatea ne soarbe”. Lansezi discuția despre distincția dintre suflet și trup. De acord, te las pe tine să arunci primul piatra în lac, dar fă-o așa, cum aruncam copii fiind, tangent pe suprafața lui, ca să salte. E clar că n-o mai putem scoate de acolo din lac, dar putem număra de câte ori a sărit. Găsește-i un titlu mai bun, pune ”II”, și garantez că vin. Nu imediat, ci când mă strigă.

Nu garantez că vin și alții. Oricum cine vine, vine, totul e să nu trântească ușa.

Exact, stă lături de ”câinele negru”. V-ați gândit exact la ce mă gândeam și eu. Universul franjurat este interior Claudiei Radu, este deascunsul. Transfigurarea prin ”frică” trece prin starea de ”cocon”. Dacă am citit Dune cu litania fricii, poate suntem mai aproape de înțeles. Se spune acolo ”las frica să treacă prin mine”, iar în urma ei rămân limpede și puternic, așa cumva sună ideea. (Tare m-aș bucura să o poată reproduce cineva aici, am s-o caut și eu.) De aceea din el, din cocon, ”de fiecare dată ieși altfel/ mai luminos și mai înalt”.

Universul franjurat interior este locul din care vii înspre lume, mereu nou. Iar pe cei vii îi vezi ”hoituri” în ”arena/ înțesată de carne”. Starea de cocon devine astfel necesară ca să ieși în sfârșit la lumină și să spui: da, asta e singura realitate posibilă: ”sunt singur”. ”Burta gânganiei”, loc de facere și iluminare.

Clar: ar trebui să-i mai citesc odată câinele negru și să spun și acolo ceva.

Atunci când simți, doar ți se pare ”că știi de ce și unde”. Nu poți să spui lucrurilor pe nume, iar masca trebuie să o porți neapărat. Surâsul acesta ”de complezență”, masca aceasta pe care trebuie să o porți înspre lume ca să pari al lumii, devine salvatoare pentru poet, pentru ceea ce el ascunde în spatele sternului. George Pașa nu măsoară tensiunea din spatele fisurii, pentru că ea nu poate fi pusă în cuvinte. El nu scrie despre ”surâsul” afișat, căci ”surâsul” acela este un soi de ambalaj și carte de identitate. El însă scrie despre ceea ce umple ”costumul de lemn” pe care trebuie să-l îmbraci ca să pari al lumii. Și doar în ”nasture” mai stă atunci echilibrul fragil.

O, liniștea! Cât de mare efect are acel vertical ”a uitat să vină”, de parcă coboară de-a dreptul în abis, găselniță, da, poetică amară, parcă o simți strecurându-se printre limbă și cerul gurii, sâsâit prelung al unei așteptări. E placa turnantă a poeziei. A pre-simțirii. Poetul e un exilat ”într-un costum de lemn”, poetul e un paria, poetul e cel care așteaptă atunci când toți culeg, el nu are inimă pentru că nu are voie să aibă inimă, căci inima lui e ”prelungită în alții”. El e fisura unei conducte prin care toți aleargă nebuni. El e supapa de presiune a lumii, și de aceea el nu are voie să aibă inimă.

Aceasta e ”presimțirea” lui George Pașa, de aceea el este poet, căci scrie în litere un joc fluid al unei fizici abia ghicite.

Doamna Floarea Cărbune/ Dumitrache, mă bucur că ne-ați atras atenția. Felicitări și la bune și frumoase citiri.

Precizare: comunicatul de presă nu îmi aparține, eu doar l-am adus în atenție. El este dat de doamna Carmen Veronica Steiciuc, Consultant artistic pe creație literară, C.C.P.C.T. Suceava, așa cum am menționat la final. Aceasta însă nu diminuează cu nimic meritele câștigătorilor. Le urez succes și inspirație în continuare.

Prima strofă sună chiar bine. Finalul ultimei strofe nu mi se pare prea inspirat.

Teodor, aproape două săptămâni mi-a luat ”construirea” Oliviei pentru că nu aveam nimic, decât niște mâini și un zâmbet pe care le-am văzut într-o seară. Dar apare acest trio care oferă dintr-o dată o foarte generoasă paletă de variante. Olivia este tot ce poate să-i placă lui Filip, ai remarcat.

Am căutat numele îndelung, am căutat profesia, pasiuni personale, a durat. Nu numai singur căutam, desigur, mai vorbeam cu unii și alții, dar nu cred că ei își dădeau seama că eu căutam un personaj de fapt. Dar țin bine minte, ideea finală mi-a venit într-o seară, era întuneric cu lumini portocalii, era iarnă, și aruncam cu bulgări de zăpadă în trunchiurile unor copaci. Apoi am scris-o, da, și m-am îndrăgostit în mod absolut de ea. O voiam în final cu Filip. Era exact ce-i trebuia lui Filip pentru a fi fericit. Din păcate el n-a vrut. E un încăpățânat, și nu m-a lăsat. Filip voia deja să moară. Ea îi dăruia tot, dar el... el dovedește că într-adevăr are o problemă mare de fixație cu Francesca. Eu personal aș fi rămas cu Olivia. E momentul în care autorul se desprinde de Filip. (Din punct de vedere strict sentimental, am o variantă în care Filip rămâne cu Olivia.) Cred că Filip a simțit că am creat-o de fapt pe Olivia pentru mine, nu pentru el.

Da, Arti este într-adevăr partea lui Filip care ar colinda lumea. E latura lui neîmplinită. E o parte foarte importantă: dacă Filip este doar imaginativul, Arti este cel care evadează cu adevărat în lumi îndepărtate, dar, și mai important, este cel care care confirmă că acele lumi de care scrie Filip, pot fi lumi adevărate. El este dovada. Arti este totodată cel care anunță ”premiul verde”, al verdelui ”crud” al pădurilor Noii Zeelande pe care le transferă afectiv. El este cel care îl înțelege pe Filip și știe că el sufletește trăiește cu adevărat ceea ce scrie, pentru că lui Arti însuși i se confirmă și ar vrea să-i dăruiască din ”carnea” acelor bucurii și senzații. Cineva îmi reproșa că dialogul la telefon nu e credibil și nu pare autentic, căci nimeni nu vorbește atât de ”artistic” la telefon. Dar Arti este și el un artist, un artist al evadării adevărate, un artist al contemplării lumii (Filip este un artist al închipuirii ei), și atunci vorbește ca atare, pe linia corzilor sufletești ale prietenului său Filip, pe care astfel îl mângâie. Nici Francesca, nici Olivia nu știu să vorbească așa cu Filip, ele nu știu să-l mângâie, ele nu pot accede atât de departe. Poate e puțin misoginism aici, recunosc, dar o femeie nu poate înțelege niciodată adevăratele adâncimi ale artei (în schimb le înțelege pe cele ale ființei, însă, la care nu are acces deplin bărbatul, asta ca să fiu explicit și să nu-mi sară nimeni în cap, nu detaliez că ne îndepărtăm de subiect). Iar, cum am spus, Arti este tot cel care anunță ”semnul Zeenlandei”, a cărui importanță se va vedea.

Scurta referire la suporturile pentru pahare e doar consemnarea la nivel cotidian că lumea nu are nevoie de ceea ce Filip îi poate oferi. Dar e un fapt asimilat de el, deși, e drept, cu amărăciune. Dar e notabil amănuntul, și văd că l-ai sesizat.

Partea aceasta continuă descrierea personajului Filip în vederea asimilării de către cititor a gestului final, și într-adevăr se anunță ”insula” lui Filip. Mie îmi era, desigur, clar despre ce este vorba, dar am fost surprins că nu s-a anticipat că va fi vorba tot de o persoană umană, un alt personaj care apare doar la mijlocul povestirii. Mi-am dat seama, apoi, că apariția Oliviei a fost înregistrată ca o surpriză de către cititor. Am savurat momentul, bineînțeles, și mi-a făcut plăcere. În plus, am văzut de asemenea oportună amănunțirea descrierii firii contradictorii a Francescăi.

Tot aici introduc imaginea acelei ceșcuțe cu lăcrămioare care va construi filmul la ralanti din final. Țineam neapărat să mai apară și undeva la mijlocul povestirii, așa în trecere, dar să apară acolo ca semn în vederea viitoarei conexiuni. Tot acum cred că este momentul în care îmi dau seama că nu mai am ce să fac cu Cezar, îl simt deja ca pe un personaj împovărător, că s-ar complica foarte mult firul povestirii dacă m-aș mai ocupa și de motivele pentru care el ar lăsa-o pe Francesca să plece și abandonez ideea. Las toată motivarea la nivelul gândurilor Francescăi și pe seama acceptării capriciilor ei din partea lui Cezar. Recunosc, la o proză destul de atentă la motivațiile interioare ale personajelor, această ”expediere” se poate reproșa, dar rămân la ideea că ar fi trenat prea mult și îngreunat firul desfășurării; atenția e în altă parte.

Mmm, da.