Poezie
Răstignit pe un scaun, la masa de scris,
de viu mă-ngrop într-un morman de cuvinte
1 min lectură·
Mediu
Privit de la-nălțimea etajului șapte,
cartierul ce mă găzduiește
sub aripa lui de beton,
aduce uneori în ochiul meu săgetat
de razele purpurii ale aurorei
cu umbra gravidă a unei păsări de pradă,
umbră grăbită să mă avorteze
din picajul său lent în poemul teluric,
în tăcerile lui care agonizează
sub brațul însângerat al visătorului treaz.
Răstignit pe un scaun, la masa de scris,
stau în mormanul de semne înfipt,
ca o palidă cruce din piele și oase,
stau față-n față cu el, cu visătorul,
șoptindu-i cu-o voce gravă
parcă dintr-un alt vis:
Te urăsc din suflet cu inima care
a tot risipit
lacrimi de sânge albastru
pe umbra ta-naltă
de doi metri și ceva,
noapte de noapte,
timp de șapte ani de zile la rând.
063829
0
Cu stimă
PP