Poezie
Trezirea de duminică
eu și cu tavi (V)
3 min lectură·
Mediu
E timpul, ne-am spus,
pe când ne priveam
unul în ochii celuilalt
fețele schimonosite de nesomn,
apoi am făcut curățenie în interior
și am ieșit afară odată cu soarele,
ne-am lăsat trași după aceea
de umbre la deal spre alimentara,
am cumpărat câteva beri,
pâine, cartofi și țigări;
la întoarcere înghițeam
înfometați ca și lupii
aerul proaspăt al dimineții,
sătui fiind de cel stătut
dintre ziduri
și-n jur – nici țipenie de om
și-atâta liniște, încât
ne deslușeam reciproc pulsul
alcătuind un duet cu respirația, asemeni
unui glas acompaniat de o chitară.
Ajunși la cămin,
ne-am așezat pe niște trepte și,
destupând două sticle,
am început să ne sorbim berea ca pe o
tăcere neagră și amară.
Ne-am smuls pe urmă din pământ
cu tot cu rădăcini privirile obosite
și am rămas deodată-mpietriți
în fața unei priveliști bizare:
urmăream cum
dincolo de bezna unei odăi
se balansa o oglindă.
Animată de vântul intrat
printr-o fereastră întredeschisă,
se balansa o oglindă locuită
de doi indivizi suspect de cunoscuți și
străini în același timp.
La fiecare sfert de secundă,
unul din ei
își arăta de după câte un perete
cealaltă jumătate de față.
Hipnotizați de schimbul rapid
al jumătăților de chipuri,
ne-am trezit la un moment dat
cu senzația că sub ochii noștri
ia naștere o populație nemaivăzută de eugeni și octaviani,
una posedată de nevroze și ticuri,
cu grimase și mimici care mai de care
mai încrâncenate.
Însuflețită de vânt,
se balansa o oglindă
și din bezna odăii,
prin geamul întredeschis,
spre noi se ițea
când și când
un stol de palide fețe fâlfâind
din lungile lui plete,
tot așa cum bat uneori
din aripile lor negre
umbrele unor păsări
căzătoare din
muțenie în cuvinte.
Și-am izbucnit deodată în râs: hahahahaha.
Râdeam. Râdeam ca smintiții, râdeam printre lacrimi,
râdeam de metafizicul celor doi necunoscuți
reflectându-se intermitent în oglindă,
de idealuri râdeam
și de sufletele noastre rătăcind pe drumuri râdeam,
râdeam de trecătorii ce se zgâiau la ele din întuneric
ca la două luminițe extraterestre;
și de lume râdeam, pentru că aceasta a ajuns în ochii noștri de râsul lumii;
și de moarte râdeam, pentru că tocmai primisem dezlegarea la hohotul homeric de râs din partea directorului fabricii Ursus;
de viață râdeam și de cocota de lux ce-i bătea trotuarele pavate numai și numai cu intenții din cele mai bune.
Ce să mai…
viața noastră e frumoasă,
dar costă al dracului de scump
și trebuie la timp plătită…
Zilele noastre ca arginții
numărate sînt de mâna unei iude…
04.03.2014;
20:59.
044612
0
dar aș fi scris
''am cumpărat câteva beri,
restul...''
și inversam următorul vers
'' înghițeam la întoarcere...''
de asemenea, la final eu așa îl văd:
''viața noastră e frumoasă,
dar costă al dracului de scump
și trebuie la timp plătită…
(de) mâna unei iude…''
bun! bravo, felicitări!