Navighez

Când naufragiem în lacrimi, când neputința și zădărnicia ne silesc să credem că suntem non-oameni, când la porțile dincolo de care ființează veșnic divinul, cerșim un strop de fericire și un corpuscul de iubire luminoasă, imaculată, când nu avem răbdare să cizelăm și să prelucrăm socialul în avantajul nostru, când lenea devine arhetip și patul elizeu al bolii, prin care se joacă singurătatea, aflată în fruntea ierarhiei existențiale, alături de delăsare, plictis și spleen, atunci omul are ceva în el eronat.
Am navigat și eu prin oceanul poemului, uneori în derivă, ciocnit de cuvinte opace, alteori cu vântul suflând din pupă, când cuvintele au schițat stări, gesturi și imagini ființiale.

Răzvan, scuze că am citit comentariul tău cu întârziere. Comentariu care m-a amuzat teribil de mult. Tot ceea ce ai scris mai sus, încearcă să reinterpretezi
invers. Poate abia atunci vei reuși să te apropii de esența acestui poem.

Mulțumesc pentru lectură
și interpretări

Cu întârziere
Eugen

13:55