șapte șeptari puternici

Dragă Bogdan,

Am obiceiul nu de toți împărtășit, să nu folosesc cuvinte pe care generația mea, n-a învățat să le închipuie în poezie.

Poemul Domniei Tale însă, substratul pe care ai plantat cuvinte, cere fără mult drept de apel, vocabularul ales.
Ai reușit să mă aduci pe cărarea până la finalul bun, sec, însă cu o ultimă sclipire a unei lacrime uscânde.
Îți doresc încă tare mulți șeptari; eu rămân sperând să pot să joc măcar cel de-al nouălea până la închiderea casinoului acesta existențial, unde toți crupierii înșeală.

Mulțumesc.

rcn

Romulus, multumesc de trecere si semn. Iti doresc ca sa ”joci” si al zecelea si al unsprezecelea șeptar, fara a te lasa invins de ”crupierii” ocazionali. Rezista, si ”joaca” macar al zecelea septar, ca sa le faci in ciuda cruprierilor.
Despre finalul sec, asa cum ati zis, nu am mai avut idee cum sa-mi inchei poezia. M-ar ajuta o sugestie de la tine, daca poti, de a incheia astfel versul final.

Mulțumesc mult pentru răspuns, și gânduri.

În ceea ce privește finalul în primul rând ”bun” și doar apoi ”sec”, a fost doar sinceritatea pe care o merită poemul Domniei Tale, întreaga atitudine de siguranță, sfidare, dar și teamă, din care ai frământat acest poem.
Te rog să consideri acest ”sec”, ca un echivalent, de exemplu, al concluziei despre o bucată de iască pentru amnar, de a fi ”uscată”. Fără acest detaliu, iasca pentru amnar, ar rămâne în neființă.
Sfatul meu umil: lăsați finalul așa cum este, împreună cu acea ultimă sclipire a unei lacrime uscânde, pomenite anterior.

Cu respect,

rcm