Bogdan Cristian Blascioc

va multumesc pentru semnalarea acelor greseli gramaticale care, efectiv, imi scapasera. Am o singura mentiune, cuvantul brahmaic chiar este corect el fiind un adjectiv derivat de la Brahma- an brahmaic, de-al lui Brahma, si nu un adjectiv legat de folosirea cuvantului brahman, in cele doua sensuri ale sale, de princiu si spirit universal, si de sacerdot hindus al hinduismului.

Va multumesc pentru aprecieri, de abia acum le observasem, spre rusinea mea.

Observatia este foarte buna, cu o singura mentiune, metodologia de teoretizare a Realitatii sau a pseudo-tandemului Realitate-realitate tine de epistemologie, deci de existenta unor subiecti cunoscatori care sa nu se poata raporta efectiv decat inductiv, inclusiv in limbaj kantian, la principiu, adica pornind de la efecte la cauza, insa care pot, totusi, macar sa presupuna si o alta posibilitate epistemologica de adeverire a principiului, anume cea, in limbaj kantian, apod(e)ictica, adica pornindu-se de la cauza la efectele sale. Insa din punctul de vedere al Realitatii aceste posibilitati logice de exercitiu epistemologic cu aplicabilitate metafizica nu numai ca nu au relevanta, dar, de fapt ele nu exista- exista doar o singura raportare, cea a cauzei, care datorita auto-suficeintei ei nici nu necesita un astfel de demers. Unul lui Plotin era si neganditor, asemeni mintii sau gandirii non-conceptuale din buddhism si din hinduism. Bineinteles ca putem sa definim Realitatea in acest mod ambivalent- asa cum o facusem si eu intr-un moment in care, nedescoperind inca esenta gandirii indiene, scrisesem un referat despre conceptia lui Hegel asupra misticului. Utilizand astfel aparatul conceptual european putem sa definim sau, mai degraba, sa numim Realitatea ca fiind depotriva imanenta, daca ne raportam in primul rand la cauza/Realitate, sau ca fiind transcendenta, atunci cand ne raportam in primul rand la efecte/realitate(i). Insa acesti termeni sunt conditionati semantic si functional de subiectul uman care i-a si conceput. Cu altfel cuvinte, ei au sens, si, mai ales, ambivalenta raportarii la Realitate are sens, doar dintr-un punct de vedere epistemologic- in cadrul filosofiei, sau dintr-unul stiintific cu infrastructura procedurala preluata din epistemologie. Realitatea, dupa cum ati spus si dumneavoastra, se realizeaza, ulterior, e corect, poate sa fie teoretizata in cele mai variate moduri, insa simplul fapt al teoretizarii sale dintr-o perspectiva inductiva, ca Realitate transcendenta este straina naturii reale a Realitatii. Este ca si cum un jivan-mukta sau un buddha ar afirma: eu am atins nirvana, am ajuns la citta-vrrti-nirodha, am ajuns la cel mai inalt nivel de samadhi, insa sustin ca realizarea mea va este straina voua, va este transcendenta! Intr-un fel este si adevarat, intrucat ne-eliberatul se raporteaza, atat cognitiv, cat si spiritual la Realitate ca la ceva exterior si diferit de el: transcendent din punct de vedere metafizic, intangibil- spiritual, incomprehensibil- intelectual, exterior si diferit- epistemologic, etc. Insa un jivan-mukta nu poate sa mai simta alteritatea fata de Realitate a celorlalti dupa ce a atins-o incat sa mai poata utiliza, in contexte formale, metodologia epistemologica, intelectiva sau teologica. Pentru el obiectivul metafizic- sunya, starea de vacuitate si obiectivul (trans-)psihologic/spiritual- nirvana, suprimarea fluctuatiilor materiei mentale s-au contopit odata cu atingerea conditiei ascetice de buddha. Daca un astfel de maha-atma ar diferentia in contexte si scopuri pedagogice definirea/numirea Realitatii ca imanenta de numirea ei ca transcendenta ei tot una cu a spune se poate atinge nirvana- pe linie intra-psihica, transecendentala- fara sa a se accede la sunya- pe linie metafizica. Oricum, e mai mult o problema terminologica si de metoda.
Cele patru enunturi cardinale ale hinduismului, din Vedas si Upanishadas, sunt:
?. Adevarul ultim, Realitatea cosmica, este constiinta.
2. Eu sunt Brahman.
3. Tu esti Acesta(Brahman).
V. Acest suflet individual este Brahman.
Cu alte cuvinte, exista, de fapt, o (singura) constiinta, automat cosmica, dar si deopotriva extra-cosmica, care este numita Brahman si care se poate regasi in fiecare dintre reflectarile ei iluzorii, in fiecare dintre noi, in fiecare centru de constiinta aparenta. Unirea dintre sinele individual- atman si Sinele macrocosmic si transpersonal- Brahman are loc doar dintr-o perspectiva inductiva, epistemologica. In fapt, unitatea originara a lui Brahman nu fost nicicand alterata si nici nu s-ar putea altera, Brahman fiind in afara spatiului si a timpului tocmai datorita anterior enuntatului sau caracter meta-cosmic. Prin urmare, se poate spune ca \'lumea este falsa\', insa sunt putin refractar, tot din considerente de ordin lingvistic, ca am putea sa spunem si ca \'Brahman nu este in lume\', cat timp Brahman este lumea, Realitatea, sau cum altfel am incerca sa-l denotam printr-o descriptie definita sau nume propriu cat mai exhaustiv(a).
Ca o completare subsecventa, din cate imi amintesc, moksha desemneaza eliberarea, deci procesul de obtinere a libertatii, in vreme ce mukti desemneaza libertatea, adica starea care a fost obtinuta ca urmare a sadhanei, a efortului mistico-ascetic.

M-am gandit ceva timp daca sa va raspund la aceasta critica obiectiva, insa, pana la urma, m-am decis sa o fac ca sa nu se considere ca nu as sti sa replic acestor argumentari. Probabil ca unor observatori din afara filosofiei aceasta discutie li se va parea ca fiind una cu un aspect politic, deoarece ambii opinenti isi sustin in continuare punctele de vedere spunand fiecare despre celalalt ca el se situeaza pe pozitia filosofiei orientale, iar celalalt gandeste in cadrul tiparelor conceptuale europene. Insa, natura situatiei ma determina sa spun, in parte, ceea ce ati spus si dumneavoastra, si pentru motivul ca acelasi lucru il afirmasem si eu anterior. Punctul meu de vedere este unul metafizic de inspiratie orientala- de altfel, ma repet si reiau ceea ce ati spus si dumneavoastra- doar in spatiul indo-pakistanez s-a conceput pentru intaia data o conceptie cu adevarat metafizica, originata in Vedas, insa germinata in Upanisadas, primele texte- sutras si slokas(versuri) cu valente metafizice, pentru ca ulterior gandirea metafizica indo-aryiana sa se perfectioneze in cadrul cultelor si a scolilor de filosofie, sase dintre ele ortodoxe Vedelor, altele heterodoxe, ca buddhismul sau jainismul si pentru ca, de asemenea, ceva mai tarziu, gandirea metafizica adusa in Sind, in Pakistanul de astazi, de catre cuceritorii aryieni de origine central-siberiana- care deja fusese adoptata ca metafizica nationala de catre indieni- sa se extinda intr-o buna parte a Asiei, pana in Japonia. Toate celelalte exercitii de gandire nu sunt decat filosofii sau scenarii stiintifice, insa metafizica este eminamente aryiana, indo-pakistaneza(chiar si tibetanii sau mongolii, secundar, cu Vajrayana, chinezii cu buddhismul Ch\'an sau taoismul, coreenii cu buddhismul Son, japonezii- cu buddhismul Zen sunt tributari cultural mostenirii metafizice indo-pakistaneze. A gandi metafizic inseamna, la cele mai inalte nivele, cele ale explicatiilor cosmologico-cosmogonice, ale psihologiei si ale soteriologiei, a ignora logica europeana si eurogena a intelectului, bazata de principiile logicii bivalente si, implicit, pe discriminari conceptuale, pe concepte pure precum categoriile, fie ele predicamentele lui Aristotel sau categoriile originar pure ale intelectului de la Kant. Este tot una cu diferenta dintre gandirea si logica intelectiva, a intelectului si gandirea speculativa sau intuitiva a adevaratului metafizician. Asa cum spunea si Kant, a gandi speculativ inseamna sa posezi asa numita ratiune (pura) speculativa care sa se raporteze la realitatea ultima/prima de pe pozitia acesteia, adica care sa-si inceapa demersul \'cognitiv\' intr-un mod apod(e)ictic, de sus in jos, si care ar trebui, implicit, sa postuleze sau sa plece de la premisa existentei acestei realitati, non-verificabile empiric, ceea ce o face intangibila intelectului si metodologiei de inferare(europene).
Argumentul prezentat este unul kantian, intr-adevar, dupa cum rezulta si din tabelul categoriilor din Critica si din Prolegomena, individualul subsumeaza generalul si particularul. Insa asta nu inseamna ca eu subscriu la conceptia lui Kant. Eu chiar infieram gandirea conceptuala europeana, in opozitie cu gandirea non-conceptuala necesitata pentru a dobandi conditia originara a mintii, dupa cum afirma orice tratat respectabil buddhist. Categoria Fiintei este o problema terminologica eminamente europeana, chiar daca ironia istorei filosofiei face ca ea a fost numita ca atare pentru intaia data in spatiul Turciei de astazi, insa de catre un filosof grec,Parmenides, si intr-un oras, Eleea, apatenent culturii europene. Termenul de \'Fiinta\' si ontologia in ansamblul lor sunt probleme de raportare intectuala la realitatea ultima(Realitate) si care apartin europenilor, care, de altfel, se pot spala pe cap cu acest mod de gandire in cadrul schemelor inferentiale ale mintii. Fetisizarea principiilor, a numerelor- in cazul pytagoreicilor, obiectivarea ontologica a Ideilor- la Platon, toate acestea sunt vicii de procedura si, in egala masura, de limbaj. Wittgenstein a rezolvat, totusi si in ultima instanta, problema in Tractatus clasificandu-le ca non-sensuri filosofice pe toate acele enunturi care intentioneaza sa se refere la ceea ce nu poate sa fie exprimat prin limbaj si nici gandit. Si cum mintea noastra fizica- manas- nu-si poate transcende structural capacitatile, daca apar anumite enunturi cu pretentia de avea o valoare de cunoastere vis-a-vis de temele nucleare (ale metafizicii), acestea nu pot sa fie altceva decat paradoxuri, insa nu unele logice, q.e.d, ci logico-lingvisdtice, pentru ca ele au fost rezultate din utilizarea frauduloasa a limbajului, si nu a gandirii mintii fizice, care, ca organ biologic, nu se poate depasi pe sine insusi. Termenul \'Unu\', autologie a dogmei crestine, de altfel, folosit de Plotin in Enneade cade sub incidenta aceleiasi probleme terminologice, insa, dincoace de problemele de ordin lexical, metafizica autentica poate sa fie recunoscuta, iar sistemul lui Plotin fiind, sustin eu, de inspiratie orientala, ca si conceptiile-sursa, recurge la termeni, bineinteles irelevanti si paraleli Realitatii pentru a o denota. Chestiune de detaliu, diferenta esentiala constand in aceea ca metafiziciile, fiind bazate pe stari transcendentale deosebite, chiar spun ceva despre Realitate, chiar daca nici ele nu o pot defini... lucru firesc cat timp indicibilul nu poate sa fie circumscris unei definuri intelectuale bazate pe dihotomii, pe identitate si pe diferenta.
Nu in ultimul rand, Platon a fost cel care a vorbit despre prototipuri pure, Idei transcendente, nu Plotin. Metafizica are drept obiect nirvana si defineste starea de vacuitate ca fiind extra-cosmica, dar si ca fiind singura realitate, deci intr-un mod mai asemanator gandirii imanentiste a lui Plotin. Ceea ce inseamna ca nici metafizicile orientale, nici Plotin, nu apeleaza la transcendenta. Brahman nu este transcendent, sunya- starea de vacuitate, nu este transcendenta, pentru aceea ca ea nu se realizeaza in afara omului, ci in el. \'Starea de neascundere\',aletheia, este transcendentala, nu transcendenta.
Universalul oriental nu este transcendent, in vreme ce individualul,particularul si generalul sunt aparente.

Eseul meu este orice, numai antimetafizic nu. Se prea poate ca interpretarea mea la Plotin sa nu fi fost cea mai buna, desi ea vine in corectarea altora facute anterior. Ideea este ca Plotin a fost influentat de Platon si, cred eu, si de metafizicile orientale, la care se adauga faptul ca gandirea mea a fost atat de patrunsa de metaficile orientale incat am ajuns sa adaptez la acestea si conceptii totusi diferite, probabil pornind de la prioritatea lor conceptuala, de la faptul ca ele sunt efectiv mai verosimile, insa aceasta este o chestiune de intelegere si de intuitie personale. Deci s-ar putea ca problema sa constea tocmai in aceea ca eseul meu a fost scris intr-un spirit mult prea metafizic, insa nu complet plotinian.
Da, cosmologia este acea ramura a metafizicii, actualmente substituita pe linie pozitivista, nu si speculativa, de astronomie, care se ocupa cu studiul lumii sau a cosmosului, in vreme ce ontologia este terorii fiintei in sens filosofic ocupandu-se cu teoretizarea principiilor cosmice. Insa oare buddhistii sau hinduistii confunda cosmologia cu ontologia pentru faptul ca la primii sunya- vidul, starea de vacuitate, iar la cei din urma Brahman, sinele impersonal macrocosmic, sunt deopotriva principii justificative ontologice si elemente imanente ale cosmosului? Si, oare, gandirea orientala nu poate sa fie regasita indeajuns de mult in textul plotinian incat sa fie nevoie sa-l revendicam pe acesta, cu precadere de la Platon?
Ca sa raspund altei obiectii, am scris suficient despre Platon incat sa consider ca l-am inteles: este clar ca la el functioneaza distinctia dintre planurile ontologice- partea care scartie in filosofia lui fiind cosmologia deoarece conceptia lui este una destul de statica, in pofida teoriei metansomatozei din Phaidon, sau poate tocmai datorita faptului ca el se limiteaza la intelegerea conditiei sufletului individual el pierde din vedere imaginea dinamica de ansamblu. Platon nu este interesat de creatie- zeii sunt in exemplele sale din tinerete, prototipurile transcendente sunt date, la randul lor, si sunt ontologic diferentiate, insa cosmologic angajate doar din punct de vedere etic si estetic, adica, de fapt, nu sunt folosite pe linie de cauzalitate, si, pe deasupra sunt si atat de multe. Ideile explica anamnesis-ul, nu insa necesitatea efectiva a incarnarii sufletului individual pentru ca acesta sa se poata demonstra pe sine ca preexistand si existand, nu in ultimul rand, Ideile nu sunt auto-suficiente si self-consistente logic cat timp nu-si pot justifica specializarea si pluralitatea. PLuralitatea le auto-submineaza, iar in cazul Ideii de Unitate se ajunge chiar la o contradictie implicita, prin faptul ca Ideea de Unitate nu este unica, ci mai degraba unul dintre aspectele lumii inteligibile, adica un principiu matematic. Si care, ca si cum nu ar fi fost suficient, se repeta la nivelul entitatilor matematice, sub-domeniu inteligibil de inspiratie pythagoreica si care devine redundant si subminant prin faptul ca reitereaza ideea de unul in calitate de principiu matematic. Intr-adevar, pythagoreicii gandisera Monada- Monas din ambele perspective, si ca principiu matematic, implicat in generarea iterativa a celorlalte entitati matematice, si ca pe o cauza cosmica, insa cea ce face Platon in sistemul sau este un melanj erudit fara valente cosmologico-cosmogonice, ci doar cu o valoare ontologica si antropologica.
Revenind insa la Plotin, trebuie sa spun ca gandirea a fost una destul de directa, sistemul lui metafizic, caci despre metafizica este vorba, oricum l-am aborda, chiar avea pretentii cosmologico-cosmogonice reale. Era, pe de o parte, o gandirea pseudo-stiintitica, o cosmologie de tip speculativ, pe de alta, tocmai datorita dominantei elementului intuitiv, era o conceptie dialectico-speculativa. Filosofia lui incercase sa contureze un sistem, incercase sa explice lumea in intreaga ei extensiune spatio-temporala intr-o maniera initiata odata cu Heraclit si continuata pana in modernitate de ganditori ca Hegel, Fichte sau Schelling. Astfel, filosofia lui se ocupa, in egala masura, atat cu categoria Fiintei, cu principiul ontologic suprem, cat si cu explicarea si cu justificarea ei pe linie cosmologica. Indraznesc sa afirm ca la Plotin ontologia si cosmologia sunt indistincte deoarece Unul este mai mult decat un principiu, el nu poate sa fie inteles doar ca fiind un principiu abstract al lumii, dar este, deopotriva, si cauza a lumii, mai exact o cauza continua intrucat lumea este intr-o perpetua creatie, este un proces. Daca incercam sa distingem un principiu lipsit de viata, extra-natural, din punct de vedere ontologic, de dragul transcendentei lui de sorginte iudeo-crestina de cauza lumii, din punct de vedere cosmologic, care este imanenta si care este acelasi Unu nu facem decat sa ne incurcam in cuvinte. Daca imanenta Unului este sau nu dublata de personalitate, caz in care am putea sa cadem in panteism, este mai putin important, si nu acesta a fost nici intentia lui Plotin, si nici a filosofiilor orientale. Individualizarea apare de abia la nivelul spiritelor particulare- pana atunci lumea sau Unul fiind impersonale. Acesta este si miza discursului lui metafizic: Unul este lipsit de determinatii, iar Unul este totul, el este identic cu lumea pe care-o creeaza perpetuu si, implicit, nimic nu poate exista in afara sa. Ceea ce inseamna ca panteismul nu poate sa aiba loc. Orientalii expediaza explicativ lumea fizica in iluzie rezolvand astfel aparenta contradictie dintre simplicitatea absoluta a starii de vacuitate sau dintre indeterminarea absoluta a sinelui universal. Cred ca o astfel de grila hermeneutica ar fi de folos si in cazul intelegerii lui Plotin: lumea, in multiplicitatea ei si in instrainarea ei prin atribute si diferentieri fata de Unu nu exista in fapt- ea exista doar ca emanatie a Unului, care fiind nedeterminat si auto-suficient nu poate si nici nu necesita sa creeze ceva diferit si, implicit, exterior siesi. Multiplul nu exista- care se ipostaziaza pentru intaia oara la nivelul Intelectului si a inteligibilelor, personalitatea nu exista- care se instantiaza princeps la nivelul spiritelor celeste, opacitatea absoluta si totala non-reflectivitate nu exista- care se concretizeaza la nivelul final al materiei. Toate acestea sunt potentialitati creatoare ale Unului si legitimate exitential tocmai prin aceea ca ele nu exista in fapt, Unul fiind intreaga \'esentialitate\'. Ceea ce nu este panteism ci imanentism. Prin analogie, buddhistii vorbesc despre sinele- atta- procesual si nu substantial, adica despre non-existenta unui suport permanent al constiintei si care sa fie constiinta- exista numai vidul si miscarea care este cauzalitatea karmica si care genereaza impresia de realitate, lumea fiind de natura iluziei.
Iar acel Unu ca principiu creator, care contine in sine toate posibilitatile de creatie si care ar avea totusi posibilitatea de a se autodetermina, spre deosebire de Unu ca principiu suprem care este absolut nedeterminat, ceea ce este o distinctie izvorata din sabloanele gandirii categoriale europene, de sorginte aristotelica si platoniciana, si care vrea sa inteleaga chiar si indicibilul pe baza acelorasi pattern-uri conceptuale, si care, astfel, salveaza clasificarea filosofiei ca stiinta disciplinara inceputa odata cu Aristotel si continuata pana la Christian Wolff si chiar si dupa aceea, odata cu apritia altor discipine filosofice, reusind astfel, bineinteles, sa separe ontologia de cosmologie in gandirea lui Plotin- care a fost catalogat de P.Hadot si de analistii europeni ca fiind, pana la urma, un exaltat mistic, ultimul mare filosof pagan, deci, totusi, nu ca fiind un filosof de scoala sau rational, ci ca fiind unul speculativ, asemeni lui Heraclit, si exact cum nu au fost Aristotel sau chiar Platon, odata cu dialogurile de maturitate.
Un Unu vid de determinatii- ontologic si un Unu determinat si determinat in existenta lumii- cosmologic conduc la dualitate sunt in ... esenta doi. Unul se determina pe sine si devine posesor de determinatii extrinseci- desi lumea nu poate sa fie conceputa in afara lui, din moment ce nu am fost acuzat si de panenteism, ci doar de panteism- adica determina si lumea odata cu prima oglindire a sa ca Intelect. Odata cu intelegerea lumii, care nu se poate realiza de fapt decat prin entaza mistica,- care a cantarit destul de mult in geneza sistemului lui Plotin- ne dam seama de aparenta determinare a Unului. Insa lumea si procesul cosmic care o descrie diacronic sunt nediferentiabile de Unu ace(a)sta avand doar o realitate speculara- ea este o oglindire a Unului fapt care elimina, ca in orice sistem dialectico-speculativ, necesitatea planurilor ontologice si, implicit, pe cea a transcendentei. Oricum, nici un Unu panteist nu poate sa fie transcendent, dupa cum nu poate sa fie astfel nici un Unu imanent. In privinta termenului poetic pe care l-am folosit pentru a descrie indicibilul in privinta lipsei lui de atribute, \'vaduvit\', nu cred ca aceasta contituie o problema de comprehensiune majora cat timp nu-l intelegem ad-litteram, insa constientizam indescriptibilitatea prin mijlocirea termenilor pozitivi- sau redundanta termenilor superlativi- in privinta \'definirii\' Unului.Filosofia vedica ortodoxa Samkhya-Yoga a rezolvat \'tensiunea\' intelectuala de origine speculativa a trecerii de la Absolut la conditionat prin postularea unei substante iluzorii, insa abilitata cu o relativa autonomie ontologica chiar, prakriti, materia universala. La Plotin sistemul nefiind dualist, cosmogeneza se explica prin degradarea treptata a Unului, in sanul materiei si ca materie, intai inteligibila, apoi sensibila, pana cand acesta devine total opaca iar oglindirea nu mai poate continua. Si Hegel vorbea despre cele treo momente ale procesului dialectiv, Fiinta in sine, abstracta, si lispita de determinatii, Fiinta in fapt, actualizata ca natura si ca om, si Fiinta pentru sine, reintoarsa la sine insasi, la puritatea si indeterminarea ei originare, insa imbogatita mai degraba in esenta prin acest proces rational si real, in care rationalul este realul, iar realul este rationalul, procesul cosmic nefiind la Hegel decat autorevelarea Ideii sau a spiritului universal.

Buddhismul nu este religia lui Buddha, nu consta in cultul zeului cu acest nume, el nu este o forma de theism, nu este nici macar o religie, ci o traditie metafizica de sorginte vedica, mai exact, una heterodoxa, care se abate de la litera Vedas-urilor. Cu alte cuvinte, asa cum hinduismul este ateu in esenta lui metafizica, nici buddhismul nu ar trebui tratat altfel, el nefiind decat un accident istoric plasat la conjunctia doctrinei cu un personaj istoric deosebit ceea ce face ca paralela cu crestinismul sa poata sa fie considerata doar ad-literam. Cat despre incidenta conditionalului in lumea noastra aceasta este o problema metafizica cu implicatii logice si fizice teoretizata inclusiv de Eliade in cadrul operei sale literare. Altfel spus, s-ar prea putea ca modalitatea alethica a posibilului sa fie mult mai prezenta in textura realitatii decat am fi tentati sa credem.

Sunt prea multe lucruri de spus despre Dune. NU cred ca sunt doar concidente datorate mostenirii culturale comune tuturor locuitorilor civilizati a acestei planete. Oricum, cand accentuasem conexiunile existente ma referisem si la posibiliatea de a interpreta acest ciclu dintr-o perspectiva psihanalitica, mersesem pana la nivelul determinantilor celor mai subtili ai operei epice herbertiene; de unde ii venise, totusi, ideea cu mirodenia polivalenta si buna la toate, probabil ca de la una din substantele cu care interactionam zilnic si este nepotabila, probabil ca de la petrol ca si asa are aspectul cafelei insa nu poate sa fie baut de prea multe ori intr-o singura viata, ca si alcoolul metilic... este ceva serios sa vorbestio despre determinantii inconstienti, despre rolul id-ului in generarea unei creatii artistice, despre psihogeneza tuturor creatiilor umane non-utilitare, sau a caror utilitate este strict culturala. Conexiuni se mai pot efectua, dar influentele pe care le depistasem in cazul acestei carti sunt chiar notabile, stiai de succesul de care se bucurase aceasta carte in randul comuntatii arabe din Romania?