Bianca Dan

ne deșirăm, ca o senzație de extirpare în timp ce telescopul se-apropie tot mai mult falangele mele devin falangele tale, unghii încarnate în coșul pieptului. îmi lustruiesc inima cu piatră

nu știu cine a pus la cale această farsă, poate tu cu îngerii tăi apretați, într-un show privat, din care ieșim pe ușa din spate. Suntem atâția care săpăm în întuneric cu mâinile goale, și ne-am

am ezitat puțin când stelele s-au izbit de pămant spălam morții și îi așezam în vitrine, mai ții minte cum li se potriveau hainele apoi deschideau ochii și ne fixau cu milă ca pe niște eunuci

port în mine poemul care nu s-a scris ca pe-un rug funerar în care mă arunc cu brațele desfăcute pedeapsa capitală pentru toate gândurile neterminate serile lungi în care mă-nfășor în dragostea

Cerul era prea mare ca să-l ținem în palmă ascultam liniștea lupilor, cu ochii lipiți de tavan, doar puțină lumină își făcuse culcuș în căușul palmei vedeam totul supradimensionat într-o

Moartea e la pauza de cafea, poartă cagulă. ca un tablou în relief, din lumini și umbre. Tâmple fără pistol în spiritul Crăciunului, poate cineva mai fericit oprise timpul. gânduri

visează-mă, ca pe un far la malul mării sau un mesaj în sticlă, venit de departe ca pe un infern în care arzi nemurirea, tributul plătit nopții acum, când încă mai suntem și moartea n-a suflat

lumina a amuțit de prea multe metafore, de prea mult întuneric și muștele se strâng în jurul ei, dând roată, încolțind-o ca pe o pradă bună de devorat. încerc să o salvez, închizând-o în colivie,