Bianca Dan

n-au mai rămas martori care să ne pronunțe numele indiferent cu câtă tandrețe te-aș ucide sângele rămâne la fel sărutul tău mi-a răscolit apocalipsa ca o liniște împăiată și nici un big bang nu

voi scrie despre cum să ne sinucidem mai frumos fără funii și bilete de adio care oricum își pierd relevanța odată scrise și toți prietenii te trădează când află că i-ai părăsit fără să le

brusc am încetat să mă întreb de ce zboară păsările de ce se prăbușesc avioanele într-un moment în care toate semafoarele arată roșu și iubirea e doar o stare de alertă sau un subiect tabu cu

îmi cresc incisivii sunt puțin palidă și oamenii au început să mă ocolească deși nu am făcut decât să le zâmbesc poate ceva nedefinit mă oprește să fiu o simplă statuie de humă această stare

nu e prima oară când îmi scriu apocalipsa și apoi încerc să uit totul sunt atâtea cuvinte rămase neterminate ca o eroare de transplant merii au uitat să dea în pârg parcă și-ar aminti ceva

iubitule noi unde ne petrecem apocalipsa poate eu în brațele tale certându-mă cu zeii poate tu cavaler al mesei rotunde îmi explici că suntem predispuși la moarte acceptăm zile trase la sorți și

pur și simplu nu am stare să te iubesc îmi lipsesc frunzele și a venit înghețul pământul roșu subminează albul din noi să plângem împreună iubitule ca doi oameni fără de trupuri ce și-au dat

de la o vreme nu mai pot să scriu mi s-au retras cuvintele când a orbit soarele ultima dată martorii au spus că vine apocalipsa fără să ia în considerare că numărul fiarei îmi era tatuat pe

în noaptea aceea cădeau comete de parcă Dumnezeu căuta puțină lumină în oraș printre umbrele bine zidite ca stâlpii de telegraf ne tragem cagula și părăsim scena nimeni nu coboară astă seară din

am închis ochii și pretind că iubesc chiar dacă nimic nu se confundă nimic nu pocnește și viața e o balenă eșuată în primele rânduri se materializează păpuși insipide cu gulerul tras și niște

moartea nu are profil de facebook deși e prietena tuturor o găsești la colțul blocului asmuțind câinii îți împinge mașina îți leagănă copilul oriunde ai nevoie de ea, chiar și pe timp de

death is a special lady și nu e doar imaginația care îmi joacă feste când mă las pradă buzelor tale de necrofil am gust de pământ și frunze și nu te pot iubi decât pe contrasens fără centura

nu lăsa mărimea să te sperie nici măcar să nu îți treacă prin minte așa cum trece vârful unui bocanc prin coaste un gest al sinucigașului în vreme de secetă un glod interior în care se zbate

lasă-mă să-mi amintesc frunzele cad până când cerul rămâne gol și oamenii își tânguiesc vara căzuți ca la război în tranșeele propriei vieți animale deghizate scutură copacii de umbre de

îmi plac oamenii triști, debusolați și verzi care știu să moară încântător îmi plac nebunii, înecații în propria conștiință călătorii de noapte văzuți de pe Lună sunt femeia din care au căzut

toamna nu mai e un anotimp toamna e un țipăt o despărțire de timp un sejur către înghețuri mai proaspete îți scriu din ultima eclipsă dintre frunze și stihii în oglinzile noastre viața crește

și dimineața sunt proaspată ca o jertfă așezată pe altarul unui faun nu fac nimic să mă salvez iubesc această eutanasie sarcastică aproape mistică, nu las pe nimeni să-mi strice durerea e ca

doamna în negru a speriat toate păsările iubiții îi fugiseră încă din prima noapte se dezbrăca prea des pe bancheta din spate de hainele strâmte, și-o inimă ce trecea printre degetele

și iubirea e tot o formă de sinucidere unii mor mai greu alții mai ușor unii rămân până târziu și mor la marginea verii cu buzunarele pline de inimi și pâine mai sunt aceia care se trezesc

poemul alb ca laptele, fără semne de punctuație pe care-l topești sub limbă și rămâne un gust de ceață. poemul-fulg, dintr-o felie de timp să-nvelești oamenii de zăpadă și frigul nu va mai

nu am nimic împotriva celor care-au uitat să iubească în locul lor păstrez în borcane, cărăbuși roșii trag fermoarul și plec mai departe în salinele prin care trec vii îndrăgostiții cu umbrele