Berti Cristian-Vasile

Din flori de tei am plăsmuit O lume-n care cerul s-a deschis, Dar tu creștin nebun al deznădejdii Cu aripi infantile de smarald, Tu m-ai rănit cel mai profund Cu sabia-ți temut blestem, Ce

Pereții reci ai capelei vechi, Murdari și plini de mucegai Cântă o muzică sinistră Ce-alungă lumina din candelabrele Îngălbenite de ceara amuțită. Petalele sufletului alunecă Peste mările

Desene închipuite îmi inundă mintea obosită Răgete sângerii îmi sfâție sufletul obidit Mă urc pe munți pentru-a soarbe licoarea

Plâng triste clipele de-afară. Sunt dimineți ce au uitat de-odinioară Când rozele se uscă sub cenușia boltă, Când îngerii alungă noaptea peste umăr, Lăsând în urma lor nebune, sfinte existări

Bucata de cer ascunsă Își picură stropii durerii, În culori sângerii, Peste nopți și peste zile trecute-n asfințit. Pereții se adună în minte și Alungă nălucile ei obosite De-atâta vis și

Plouă cu îngeri de cristal Peste pustiul din mine, Clipele zboară târziu în amurg Lovindu-se de aripile de aur Ale unui suflet rătăcitor, Pe care-l doboară din

Sus pe Acropole dormea un înger (ce parcă mă privea duios) cu lacrimi sfinte-n ochi tăind avântul ce crescuse-n mine odată cu venirea nopții surde.

Poetul nebun cu pletele-i arse de vânt îngenunchează pe caldarâmul de lemn și pucioasă sărută filele albe de ceară și cântă un imn macabru de capelă. E îngânat spre a rosti tăcerea Dar

Liniște profundă după imensul vacarm Scaune goale,părăsite Rămân triste și suferă. Nu e nimeni acolo... Doar un nebun ce-și plimbă privirea Pe întinsa verdeață din față-i Tânjind cu durere La

Colții lupului de argint, Ce se ascunde-n munții selenari, Mi-au sfâșiat cămașa-nsângerată, Lăsându-mi urme adânci În pieptul gol și adormit. Năluca nopții întretaie Ale iubirii fire

Stam pe o bancă-n parcul trist Și așteptam să-mi picure iubirea Din frunze veștede, uscate de lumină, Din flori păgâne, făra zei Ori din copacii goi Ce-și dau armura jos În miez de

Spaima durerii aluneca domol Pe trupul gol al unei sălcii, Cutreierând prin pietre sparte De candoarea brazilor eterni Ce dorm în brațele de cristal Ale unui mort fără

Chiar și furtunile se potolesc când îngerii își frâng aripile. Totul e lumină până-n clipa despărțirii de ce-are omul mai sfânt în el. Alunecăm vibrant pe panta întunecoasă a sufletului absorbit de

Întunericul fecund își prelinge ghearele nemăsurate peste valul dorințelor mele, acoperind în drumu-i cărări ascunse-n temniți efemere. Căldura sfâșiată de încercări neobosite se pierde

O șoaptă ivită în imensul pustiu, Se aude acum după atâta tăcere În care doar un cârd de îngeri călători Mai tulbura liniștea orizontului albastru. Se aude acum după o mie de ani, O șoaptă

Însemnări pe-o coală albastră, Stinghere slove de aur Ce-mi perindă prin cap În noaptea cea dintâi a nemuririi. Înscrisuri pe o foaie Îngălbenită de vremea trecută De vremea de altădată De