Berti Cristian-Vasile

Trec anii peste văi, Iar pietrele îmbătânesc Și cad ca niște umbre-ntunecate Întrun efemer deșert. Se lasă noaptea peste văi, Răsar doar umbre Prin negura de piatră rece A sufletului

Liniște profundă după imensul vacarm Scaune goale,părăsite Rămân triste și suferă. Nu e nimeni acolo... Doar un nebun ce-și plimbă privirea Pe întinsa verdeață din față-i Tânjind cu durere La

Sus pe Acropole dormea un înger (ce parcă mă privea duios) cu lacrimi sfinte-n ochi tăind avântul ce crescuse-n mine odată cu venirea nopții surde.

Plouă cu îngeri de cristal Peste pustiul din mine, Clipele zboară târziu în amurg Lovindu-se de aripile de aur Ale unui suflet rătăcitor, Pe care-l doboară din

Stam pe o bancă-n parcul trist Și așteptam să-mi picure iubirea Din frunze veștede, uscate de lumină, Din flori păgâne, făra zei Ori din copacii goi Ce-și dau armura jos În miez de

Colții lupului de argint, Ce se ascunde-n munții selenari, Mi-au sfâșiat cămașa-nsângerată, Lăsându-mi urme adânci În pieptul gol și adormit. Năluca nopții întretaie Ale iubirii fire

Poetul nebun cu pletele-i arse de vânt îngenunchează pe caldarâmul de lemn și pucioasă sărută filele albe de ceară și cântă un imn macabru de capelă. E îngânat spre a rosti tăcerea Dar

Din flori de tei am plăsmuit O lume-n care cerul s-a deschis, Dar tu creștin nebun al deznădejdii Cu aripi infantile de smarald, Tu m-ai rănit cel mai profund Cu sabia-ți temut blestem, Ce

Ochii valurilor din marea cea verde Se pironesc ca un pumnal însângerat În sufletul deșirat ca un fir de poveste Al unui pelican zdrobit de umbra întunericului Ce zace ascunsă în

Îmbătrânise vremea. Copacii goi, înroșiți de agila pământului Se înălțau și împungeau cu vârfurile lor înaltul. Arbuștii cu peceți de aur stăjuiau Întinsele câmpii de aramă, Iar vulturii haini

Aerul albastru boreal cere plată vulturului Care călcase în adâncul infinit, Lăsând în urma sa doar umbra Unui pământ aprins de candela uitării Stinsă de îngerii iubirii Care au stăbătut

Vântul șuiera sinistru Prin crengile îmbătrânite Ale unui copac trist. Soarele se zbătea să răzbată Prin zidul gros al norilor pustii. Pasărea zdrobea cu aripile sale Imensa nemărginire

Un bocet trist se auzea Din cimitirul apăsat De greutatea pietrelor de marmură Ce-acoperă un infinit de Morți albaștri. Iar cerul plin de umbre de zăpadă Și

Un covor subțire de zăpadă Acoperă pământul murdar. Doar pașii mari și grei Mai rănesc întinderea de zăpadă Lăsând în urma lor Doar triste amăgiri Ce se pierd în

Spectacolul crud al nopților plăpânde, Duioasă armonie a stelelor căzute, Torent de ură și tristețe Ce-și suflă porii peste munți Și zbucium rar, nemăsurat, Dau tonul

Spaima durerii aluneca domol Pe trupul gol al unei sălcii, Cutreierând prin pietre sparte De candoarea brazilor eterni Ce dorm în brațele de cristal Ale unui mort fără