Badulescu Mihail Gabriel

Fluturi și flori mângâiate de zori, Iarba hrănește lăcuste cu rouă,

Floare de stâncă, floarea mea, Floarea Craiului, de catifea, Comoara Carpaților! Dus este, dus, Bunul meu Iancu, la Vidra de sus. Am fost la el, mi-a doinit pe o strună De istorie română, Din

Poetul e îngerul, crucificat Prin jungla aceasta de vremuri păgâne, De câtă prostie e-n electorat Și-n starea de doliu a limbii române. Poetu-i nebunul urlând în zadar Că

A fost odată clipa Exploziei primare Când s-a unit risipa De cuante zburătoare Și s-a născut atomul, Întâiul mergător, Ca să creeze omul Atotstăpânitor. Ce zbatere cuprinse Întregul

Suma verbelor iubirii În mișcarea lor eternă, Spulberă tendința firii De a înceta în bernă. Și se duce hăt încolo Peste zeci de generații Cât vibrează-n lung tremolo Verbe, adunări de

În taina vieții mele stranii Năluci de vise tot adun Din câte au trecut cu anii Și tot trecutul mi-l compun. Prezentul amorțește-n clipe Și pleacă iute-n absolut, Mă regăsesc printre

M-am îmbrăcat în liniștea de noapte Cu frunză verde și cu bob negară. Iluzia curgea din gânduri coapte În jarul care scânteia aseară. Tăcerea absolută, ireală, Spălase praful hainelor de

Sunt flacără vie, dansez într-o vatră De gând și speranțe clădită aici. Doar vântul pământului trece și latră Pe-alături, prin colbul secundelor mici. Dar nu poate stinge puterile mele Nici

Vorbe albastre înaltul îl suie, Vorbele negre rămân pe aici, Toate adună ideea ce nu e Cer sau pământ sau cum vrei ca să-i zici. Nu te exprimi ideal de poveste Fără regretul de-a nu

Această lume multimilenară, Prolifică și plină de idei, A apărut în era cuaternară Din gena unei singure femei. O Evă sănătoasă, ca văpaia Savanelor când negrii le dau foc Și nu o amărâtă,

Doamne, ce elucubrații Fără ritm și fără rime Au recentele creații Ingerate de prostime! S-a dus naibii poezia Vechilor idei frumoase Și-i stricată armonia Timpului, înfipt în oase. De