în mine încă zace-o Mădălină
ia lecții la trapez cu-n acrobat
și are păr de foc, și-o criolină
de ce-ar fi tristă nu v-ați întrebat
din spaime reci se-avântă-nspre înalt
s-atingă-n zbor
duminici înotând spre casă
prea plin e birtul de bețivi
prea stinsă-i candela pe masă
plâng din icoane sfinți captivi
și plouă, plouă în răscruce
n-avem genunchi de-îngenunchiat
nici dreaptă
Mai adu-mi un cer de tăcere, iubite,
Pragul ce-l trec începe să doară
Cu aripi de fluturi zidind necuvinte
Sub scoarțe de lut mă strecoară.
Mai adu-mi un viscol pe tâmple, iubite,
Copil
poemul tău nu este încă scris
cum slobod nu îmi este încă pasul
eu doar mimez că tu ai fi proscris
când tu prin mine bântui la tot ceasul
cărări să nu te știe nu-s prin tărg
și nici cântări de
Și căderea e zbor până n-o îngroapă pământul
Și ura e iubire până nu otravește sufletul
Și tăcerea e sonet până nu sparge timpanul
Și rădăcinile sunt aripi până nu te cheamă la ele.
tăcere ascunsă sub tălpi de icoane
sculptate în colbul durut
cărări trec prin mine, Marie, Ioane
așterne-mi pe doruri sărut
adună-mi chemări sfărâmate pe prag
zidește-mi iubire de
Un pas mai am până să pot zbura
Dar cum să zbor cu dor de rădăcină
Cum pumnului de humă din grădină
Să pot să-i spun adio, voi zburaaaaaa....
Un pas mai am până să-nvăț să zbor
Dar cum să
Soarele coboară încet spre asfințit. Bolta împodobită de struguri negri și aromați tremură ușor sub adierea răcoroasă. Farmecul serii mă fură, mă duce. Poarta grădinii mă cheamă. Tresare când mâinile
Dintre întrebări, cea mai grea,
Unde ești?
Chiar dacă
Zilnic îți spun
Bună dimineața
Dintre mirări, cea mai lungă,
Cine ești?
Chiar dacă
Tusea
Strănutul
Locul pe care stai
Felul în
cine crezi că e nebunul ce-mi zidește-n el călcâiul,
în dogoarea cea de patimi în apus trezind păcate,
peste dorul de sub streșini așternându-mi căpătâiul,
în somn dulce să m-arunce peste vise
Vara s-a dus. O toamnă scurtă și ploioasă a urmat-o. Constantin Răchieru nu a avut tihnă până nu și-a văzut recolta în ogradă. A urcat-o apoi în podul casei. Era mulțumit. Un singur lucru îl mai
Vânez o umbră care pare să fie a mea
uneori are înălțimea potrivită
alteori se alungește după soare și după amurg dispare
când îmi respectă înălțimea vorbește cu mine de la egal la egal
când
Între apus și răsăritul meu
Agale un nebun târa o scară
Plângând și dojenind pe Dumnezeu
Că iarăși luna l-a uitat afară
Măicuța mea prin somn a tresarit
Iar eu din pântec am simțit
sunt pe urma pașilor mei de cenușă
îi aud tropăind cadențat sub jăratec
din absurd evadând, se reped către ușă
s-o spargă, s-o spargă și urlă sălbatec
sunt pe urma gândului meu clopotar
tesar
de dimineți flămânde atârnând
în geamul ce surâde către soare
mă vei afla iubite ascultănd
lăute șușotind despre izvoare
căușul palmei cuib zidit sub streșini
de cântătoare păsări în
vai ție nădejde întinsă pe prag
sub tălpi mirosind a virtute
cădelniță vie sculptată-n gulag
din cuiburi de ochi nevândute
vai ție-ndurare cerșită-n genunchi
carboavă din ochi de
Arginți de nu mai ai, mă vinde,
Nu fi hapsân, căci prețul ce-l primești
E pe o umbră ce-a cântat colinde
Doar ție, la ferestrele-ți regești
Nu sta pe gânduri, tu mă dă la primul
Ce îți
adorm cu genunchii la gură
păgână nevoie de nud
mă simt preadorită făptură
doar cântecul mamei aud
adorm între maluri de valuri
pe-o coajă de nuc navigând
fărâmă sădită-ntre dealuri
sunt