Aurica Istrate

în mine încă zace-o Mădălină ia lecții la trapez cu-n acrobat și are păr de foc, și-o criolină de ce-ar fi tristă nu v-ați întrebat din spaime reci se-avântă-nspre înalt s-atingă-n zbor

duminici înotând spre casă prea plin e birtul de bețivi prea stinsă-i candela pe masă plâng din icoane sfinți captivi și plouă, plouă în răscruce n-avem genunchi de-îngenunchiat nici dreaptă

Mai adu-mi un cer de tăcere, iubite, Pragul ce-l trec începe să doară Cu aripi de fluturi zidind necuvinte Sub scoarțe de lut mă strecoară. Mai adu-mi un viscol pe tâmple, iubite, Copil

înainte să afle de mine păcatul, lacrima curcubeului înghețată, sărutul pe care calci, anafura de duminică, toate, le împart la fluturi.

Și căderea e zbor până n-o îngroapă pământul Și ura e iubire până nu otravește sufletul Și tăcerea e sonet până nu sparge timpanul Și rădăcinile sunt aripi până nu te cheamă la ele.

tăcere ascunsă sub tălpi de icoane sculptate în colbul durut cărări trec prin mine, Marie, Ioane așterne-mi pe doruri sărut adună-mi chemări sfărâmate pe prag zidește-mi iubire de

Un pas mai am până să pot zbura Dar cum să zbor cu dor de rădăcină Cum pumnului de humă din grădină Să pot să-i spun adio, voi zburaaaaaa.... Un pas mai am până să-nvăț să zbor Dar cum să

Dintre întrebări, cea mai grea, Unde ești? Chiar dacă Zilnic îți spun Bună dimineața Dintre mirări, cea mai lungă, Cine ești? Chiar dacă Tusea Strănutul Locul pe care stai Felul în

cine crezi că e nebunul ce-mi zidește-n el călcâiul, în dogoarea cea de patimi în apus trezind păcate, peste dorul de sub streșini așternându-mi căpătâiul, în somn dulce să m-arunce peste vise

Vânez o umbră care pare să fie a mea uneori are înălțimea potrivită alteori se alungește după soare și după amurg dispare când îmi respectă înălțimea vorbește cu mine de la egal la egal când

Între apus și răsăritul meu Agale un nebun târa o scară Plângând și dojenind pe Dumnezeu Că iarăși luna l-a uitat afară Măicuța mea prin somn a tresarit Iar eu din pântec am simțit

sunt pe urma pașilor mei de cenușă îi aud tropăind cadențat sub jăratec din absurd evadând, se reped către ușă s-o spargă, s-o spargă și urlă sălbatec sunt pe urma gândului meu clopotar tesar

de dimineți flămânde atârnând în geamul ce surâde către soare mă vei afla iubite ascultănd lăute șușotind despre izvoare căușul palmei cuib zidit sub streșini de cântătoare păsări în

vai ție nădejde întinsă pe prag sub tălpi mirosind a virtute cădelniță vie sculptată-n gulag din cuiburi de ochi nevândute vai ție-ndurare cerșită-n genunchi carboavă din ochi de

Arginți de nu mai ai, mă vinde, Nu fi hapsân, căci prețul ce-l primești E pe o umbră ce-a cântat colinde Doar ție, la ferestrele-ți regești Nu sta pe gânduri, tu mă dă la primul Ce îți

adorm cu genunchii la gură păgână nevoie de nud mă simt preadorită făptură doar cântecul mamei aud adorm între maluri de valuri pe-o coajă de nuc navigând fărâmă sădită-ntre dealuri sunt