Any Tudoran

iți amintești eram lumini de amurg oglindite în lac se topise cerul peste noi valurile reverberau note de pian și dansam desculți în iarba nu râde cum adica nu erai tu recunosc mi-e dor

să vină revoluția cutremurul televiziunea paștele crăciunul pâinea caldă inundația piticii alba ca zăpada pompierii să vină destinul într-o zi de leafă să-l iau la pumni ca pe un sac de box

ziua asta cade ca un portjartier uzat pe glezna serii am senzația că un mal de poezie s-a prăbușit peste mine uneori mă gândesc la Dumnezeu dar cred că este ocupat cu lucruri mai practice iar

dacă pleci am de gând să folosesc emoția durerii disperarea îmi da un aer nobil ca mărcile celebre de second abandonate precum numele marilor bulevarde șterse de pe frontispiciul istoriei

știi cum se numește un adevăr mort? cadavru' cadavru' unui adevăr zace pe stradă de ieri trecătorii au sunat poliția pompierii hingherii nu a venit nimeni salvarea era în

în ziua învierii se aruncă cu pietre în toate tălpile netatuate cu iubirea aproapelui alții pun în palmă tăcerea ca monedă de schimb pentru paradisul expulzat infernal conștiința cade ca o

m-am trezit într-un vacarm îngrozitor în mijlocul unui miting de proporții zilele trecutului s-au revoltat cereau daune morale pentru timpul irosit din memoria colectivă am reținut o zi

aici pe țărmul ăsta de mare doar nopțile caniculare se aruncă indecent în mare când plouă oamenii scot viața de rezervă să acopere anii rămași descoperiți în averse neprevăzute seara

în seara asta norii rămân constanți dăm un tur de spitale poetice angrenate în vindecări miraculoase unii fac sex alții gargară cu rime expirate sau se sinucid între pereții înguști ai unei

îți amintești eram două păsări inutil de libere zburând la unison peste iarba încolțită din noi uneori îngerii pictau cu penele noastre o zi însorită să nu intrăm în depresii de atâta

vorbele se rostogolesc în fundal ca un tors de pisică te prefaci că asculți înnodând mai departe gândul zilei s-a copt iubirea a căzut în putregaiul toamnei o scormonim din când în când ca pe

azi mi-am dezvelit sufletul să respire un soi de nebunie și extaz biet suflet îți era teamă că bucuria omoară ai preferat să privești prin crăpături aerul tare al vieții ai îmbătrânit

se făcea că eram amândoi într-un poem naiv culegeam floricele pe câmp ne scăldam în apele minții primordiale râsul ne invada instantaneu venele din când în când fugeam de umbra unui oraș

am un excedent de lehamite cât bugetul arabiei saudite la apogeu steaua mea e în operație de reconstrucție la etajul șapte al unui cer verde își clatină șontâc zilele de pe un picior pe

în viață strângem avizi mormane de trăiri reale pentru momentul când obosiți ne hrănim până la epuizare din stocul existent dintr-o incursiune în trecut nu te întorci niciodată cu mâna

-nu domnule câinele ăsta știe să latre doar românește urlă în aceeași limbă la lună e ciobănesc românesc mioritic nu suportă zgarda de nici o culoare mai nou a dezvoltat o pasiune pentru

s-a întors trecutul pribeag în oraș umblă dezlegat ca un câine fără stăpân a bătut timid la ușă de teamă că nu-l recunosc slăbit și trist nebărbierit ca un boschetar în paragină i-am propus

n-ați văzut cumva un poem obosit cu pinteni de argint cândva avea duzine de picioare alerga iubirile albastre să pască risipiri de timp prin turma unei herghelii de vise un poem ce

când ai plecat mi-ai spus să-ți scot tăcerile din barbă ziua le așez în grădină socializează cu pomii nu știu sigur dar se pare că o cioară are bucurii la ele din când în când le sparge cu

dragul meu suntem două fosile cine crezi că se mai extaziază la povești nemuritoare cu bruma de ani care ne-a rămas și chipul tău angelic de om cumsecade putem sparge liniștiți banca națională

să visăm util dragul meu să nu împrăștiem pe retină prea multe nuanțe de roșu s-ar putea confunda cu un covor unde pășesc întotdeauna alții în drumul spre moarte noi rămânem sa cultivăm

m-am născut de ziua morților într-o toamnă.. lumânările ardeau pe înserat în dealul cimitirului catolic când popa unguresc și-a deschis larg roba ca aripile negre ale liliacului mama a

nostalgia trecutului trece după ceva timp de hibernare mă trezesc ca o somnambulă printre oameni care mă ignoră curios ignorul asta îmi face bine vreau doar să le simt prezența fără să ies din