O călătorule, n-ai obosit?
Pământul nu-i destul de plat
Bătând șoseaua-n lung și lat
Îți amintești de ce-ai plecat?
N-ai vrea să mai oprești un ceas
să vezi în urmă ce-a rămas?
Eu uite,
Ce ciudat foșnește umbra!
Pe străzi e miros de trupuri hoinare
Și ochii-mi sună ridicol
A cireșe amare...
Eu pășesc frumos cu mine...
Numai dansul mi-e eclectic,
Epatante buzele și
Într-un întârziat univers
am încetat să visăm
spânzuram doar, încet încetișor
de trupurile noastre
Ah, ce n-am fi dat
să ne fi chemat
toamna din glastre
Dar ne-au căzut petalele
oniric
Tu,
reflexie insolentă
a privirii mele
machiate abundent
cu carnea ordinară
a seducției
de dinainte de masă
Îmi alergi
divergent pe sub pleoape,
rod diacronic
al orgasmului
“Dicroismul linear (DL) reprezintă fenomenul prin care o probă, străbătută de o radiație policromatică, linear polarizată, își schimbă culoarea odată cu rotirea planului de polarizare”
Nimic mai
Privește-mă, Doamne
cu ochii tăi
cubici
cu podul palmelor tale
de lemn
privește
deșertul
din pașii mei
de fiară
privește, Doamne
am spus
privește
pofta
din gura mea
pofta mea
de
Târăsc
în tălpile-mi de smirnă și tămâie
vagi urme de păcat
și blasfemie
prin vene-mi curg iubiri
diluate-n așteptarea
promiselor eresuri
și-mi pipăi goalele orbite
sperând
Priviți-mă
sunt omul modern,
copilul virtual
al unei lumii
prea concrete.
hrănit la sânul
lăsat
al progresului
prin vene îmi curg
soluții alcaline
de sticlă și metal
degeaba
Ninge cu ingeri terni si ponositi
in podul palmei tale
cad serafimii desfrunziti
drogati cu amintriri fetale
cad goi heruvimii, decojiti
subtil delireaza, si desfrunziti
Ingerii cresc,
În nemurirea-i de grafit
neterminatul cub visează
la nopți eliptice și curbe
cu luni de numere inviolabile
și stele neeuclidiene.
Un gând trigonometric
îl petrece
intersectându-i laturile
Călătoream printre căderi lichide
drogate cu infuzii de speranțe
respirând halucinații aride
tatuat cu săruturi restante.
Îngropam cadavre de ceasuri
pierdute, recâștigate, uitate
în sicriele
sunt
exilat
printre surâsuri efemere
călător
pe poteci de tăcere
vânător
de șoapte tactile
eșuat
în mângâieri vernile
voi muri
într-un apocalips sărat
cu reminescențe florale
voi
Iubito,
hai
să evadăm
din sintaxa existențială
și să ne ascundem
în sentimente
incorect declinate
și în iubiri
la gerunziu.
hai
să ne aruncăm împreună
în oceanul
de șoapte
Aici zace
un zeu barbar
dar benevol
detronat
de un mesia
ce predica
suferința
și oferea
miracole gratuite.
A trecut
în uitare
fiindcă nu a înțeles
rațiunea
de a fi crucificat
și
Cum să nu mă revolt,
Când ispășesc pedepse
Și regret vieți
Care nu le cunosc?
Cum să nu mă revolt,
Când rostesc eresuri
Și nutresc visuri
Care nu-mi aparțin?
Cum să nu mă revolt,
Când
Stai în fața mea atât de singur, pierdut, șocat că exist. Întradevăr, nu e nimic special. Nu te mira, până nu ai apărut, nu te-am băgat în seamă. Nu ești cu nimic mai breaz decât picătură de sânge
Am cele mai frumoase amintiri ale oamenilor. De fapt, am toate amintirile Omului.
Pot să văd Lumina și pot să înțeleg Întunericul căci ei sunt copiii mei.
Aud propria-mi voce, vocea existenței și
nu am amintiri încerc să privesc în jur dar e întuneric probabil că sunt orb încerc să ascult dar nu e decît liniște probabil că sunt și surd încerc să mă mișc dar nu pot probabil că sunt legat fără