Anitas Razvan

O călătorule, n-ai obosit? Pământul nu-i destul de plat Bătând șoseaua-n lung și lat Îți amintești de ce-ai plecat? N-ai vrea să mai oprești un ceas să vezi în urmă ce-a rămas? Eu uite,

Ce ciudat foșnește umbra! Pe străzi e miros de trupuri hoinare Și ochii-mi sună ridicol A cireșe amare... Eu pășesc frumos cu mine... Numai dansul mi-e eclectic, Epatante buzele și

Într-un întârziat univers am încetat să visăm spânzuram doar, încet încetișor de trupurile noastre Ah, ce n-am fi dat să ne fi chemat toamna din glastre Dar ne-au căzut petalele oniric

Tu, reflexie insolentă a privirii mele machiate abundent cu carnea ordinară a seducției de dinainte de masă Îmi alergi divergent pe sub pleoape, rod diacronic al orgasmului

“Dicroismul linear (DL) reprezintă fenomenul prin care o probă, străbătută de o radiație policromatică, linear polarizată, își schimbă culoarea odată cu rotirea planului de polarizare” Nimic mai

Privește-mă, Doamne cu ochii tăi cubici cu podul palmelor tale de lemn privește deșertul din pașii mei de fiară privește, Doamne am spus privește pofta din gura mea pofta mea de

Târăsc în tălpile-mi de smirnă și tămâie vagi urme de păcat și blasfemie prin vene-mi curg iubiri diluate-n așteptarea promiselor eresuri și-mi pipăi goalele orbite sperând

Priviți-mă sunt omul modern, copilul virtual al unei lumii prea concrete. hrănit la sânul lăsat al progresului prin vene îmi curg soluții alcaline de sticlă și metal degeaba

Ninge cu ingeri terni si ponositi in podul palmei tale cad serafimii desfrunziti drogati cu amintriri fetale cad goi heruvimii, decojiti subtil delireaza, si desfrunziti Ingerii cresc,

În nemurirea-i de grafit neterminatul cub visează la nopți eliptice și curbe cu luni de numere inviolabile și stele neeuclidiene. Un gând trigonometric îl petrece intersectându-i laturile

Călătoream printre căderi lichide drogate cu infuzii de speranțe respirând halucinații aride tatuat cu săruturi restante. Îngropam cadavre de ceasuri pierdute, recâștigate, uitate în sicriele

sunt exilat printre surâsuri efemere călător pe poteci de tăcere vânător de șoapte tactile eșuat în mângâieri vernile voi muri într-un apocalips sărat cu reminescențe florale voi

Iubito, hai să evadăm din sintaxa existențială și să ne ascundem în sentimente incorect declinate și în iubiri la gerunziu. hai să ne aruncăm împreună în oceanul de șoapte

Aici zace un zeu barbar dar benevol detronat de un mesia ce predica suferința și oferea miracole gratuite. A trecut în uitare fiindcă nu a înțeles rațiunea de a fi crucificat și

Cum să nu mă revolt, Când ispășesc pedepse Și regret vieți Care nu le cunosc? Cum să nu mă revolt, Când rostesc eresuri Și nutresc visuri Care nu-mi aparțin? Cum să nu mă revolt, Când

Oare suntem doar un reflex divin în fața Absolutului?

Stai în fața mea atât de singur, pierdut, șocat că exist. Întradevăr, nu e nimic special. Nu te mira, până nu ai apărut, nu te-am băgat în seamă. Nu ești cu nimic mai breaz decât picătură de sânge

Deschid ochii și lupt cu voi. Închid ochii și lupt cu mine. Cât trebuie să mai lupt până să mă odihnesc?

Am cele mai frumoase amintiri ale oamenilor. De fapt, am toate amintirile Omului. Pot să văd Lumina și pot să înțeleg Întunericul căci ei sunt copiii mei. Aud propria-mi voce, vocea existenței și

nu am amintiri încerc să privesc în jur dar e întuneric probabil că sunt orb încerc să ascult dar nu e decît liniște probabil că sunt și surd încerc să mă mișc dar nu pot probabil că sunt legat fără