Aniela Ungureanu

Amorțiți îmi sunt ochii de gheața tăioasă care mă ninge cu fiecare măr roșu căzut. Credeam că merele roșii sunt îngerii mei. Le purtam la mine și mușcam cât-un măr să-mi răsară flori de îngeri pe

Cândva am zărit un înger plângând cu șuvoaie puternice de lacrimi. De-atâta umezeală înmuguriseră curcubee între ochii lui și țărâna pe care căzuse. De ce atâtea lacrimi? Mi-am pierdut

Salut, acum nu sunt acasă dar bine ai venit în eternitate! Aici dansează cei morți cu cei vii. Aici, toamna, aduce vântul frunze-povești. Aici dormitează singurătatea prin întunecimile

Fragmentele jocului de puzzle și-au găsit locul în propria-mi imagine cu greu vizibilă printre aruncate ghemotoace de speranță și printre adormite buze în cuvinte refuzate, sincere sau

Am luat o gură de nor și-am fost trimisă acasă. Am gustat din albastru și am căzut. Mirosul țărânii avea parcă din toate, acum,însă,nu mai are nimic. O fărâmă poate si-o fărâmă ehee... e mult!

Pe cealaltă față a lunii, acolo unde curcubeul începe într-un golf, respiră printre trestii o luntre crăpată, cu brațele arse, legănată dintr-un ochi intr-altul de prea multe primăveri neîntoarse.

Dacă muzica primăverii s-ar compune din cuvinte atunci aș fi prima la rând s-o citesc. Doar pământul o poate slăvi în cântări atât de mute sorbind dimineața picături nesărate și cernute ușor

Între vest și est noaptea, în haine subțiri și murdare, își mâna orele cu ochii închiși. Îmi amintesc doar o lumină albă măturându-ți urmele pașilor și obosita felie de lună lipită de sticla

Alba floare nu mai are nimic a spune. Intenția se-ascunde. Fructul roșu este doar urmarea. Depinde totul de tine.

cântece de jale pe aripa timpului nășteau sirenele, anemone-de mare spre ochii smarald-crud ai primăverii își întindeau brațele, peste frunți amețite de horele rătăcitoare prin munții de-acasă se

gravat în toți porii, nesfărșitul ecou se transformă în măiastră cupolă de sticlă peste țărâna niciodată botezată; amintirea e arsă pe ziduri fără podele, fără grinzi c-un grăunte de lumină

Tu pictezi irisul sufletului în culorile păunului. Odihna verde a câmpiilor, mulțumirea albastră a mării după furtuna ultimului val. Cu pana căzută a porumbiței, înmuiată în sâmburele placid al

Mai incerc si acum sa descriu acele drumuri asa cum partiturile simple o fac. Stiu ce tonuri sa iau si cunosc prea bine negrul fotografiilor cu petele lor de nuante albe, din prafuitul

Există ființe care deschid ușile unor odăi despre care eu n-am știut niciodată nimic. Odăile poartă în ele lumini atât de limpezi că poți pătrunde adâncurile. Cu pași incredibili de repezi

mere ninse la subțioara lunii cântec cu gura închisă

Flori de liliac. Bărci gânditoare plutesc. E lună plină.

Însuflețirea respirației noastre topește bolta înghețată a ochiului când sfărâmițarea simțurilor din vârfuri de deget perforează tremurând retina bolnvă a întunericului. Șuvițe calde de nisip se

Tremurande flăcări-stele cad în noapte cuibărindu-se în palmele tale întinse. Le sărut și ne contopim cu împărăția cerului.

Fierbinți sărutări mai simt pe buze parcă. Mi-e dor de tine când pleci în amurg valsând cu fulgii de zăpadă.