Cu
vorbe
sărate trec
umbrele
prin porturi
despicând
ultima piatră
în raze de lună
cu triluri
albastre
se scaldă
somnoroși
porumbeii
când vântul
mai cerne
prin stele
pași de
gravat în toți porii,
nesfărșitul ecou
se transformă
în măiastră cupolă de sticlă
peste țărâna
niciodată botezată;
amintirea e arsă pe ziduri
fără podele, fără grinzi
c-un grăunte de lumină
Toți acei pași
făcuți orbește
către templul pantofar de mădulare...
călătoare apoi pe rătăcite drumuri
din orizontu-adevărat
-drumuri pe valuri forfecate
unde corăbiile se logodesc
una după
M-arunc din patul umărului stâng
ștergând noptosul praf de pe retină
să vă-nchinați voi ochi acum
eu rup plimbările nebune
de-ncoace ba de-ncolo
și nonșalant cu flori de gheață-n păr
încerc să mă
în cuib bine zidit
se odihnește-acum
cu veghetori ochi negri
și ascuțite gheare
prea bine lustruită,
mereu necruțătoare,
pregătită de picaj
...numai la câteva bătai de aripi depărtare.
Albine zumzăitoare, gândurile roiesc
libere între cimbrișorul din spatele casei
și pajiștea cu ierburi de rană.
Pe când ziua palidă răsfoia mai departe
noi și nescrise coli de hârtie,
lumina
la capătul potecii
încolțeau nesfârșitele ape
acolo,
în lacrima de sub
pleoapa nemângâiată a pietrelor,
poposește
el
ostenit
de rănile drumului ascuns
în munții purtători de zăpezi
cântece de jale
pe aripa timpului
nășteau sirenele,
anemone-de mare
spre ochii smarald-crud
ai primăverii
își întindeau brațele,
peste frunți amețite
de horele rătăcitoare
prin munții de-acasă
se
pe când
vuiau cuvintele
prin vârfuri de castani
...
din ochi secați
ploua, ce mai
ploua
...
căderile
cu sfâșieri
de arcă
...
soarele
neîmpărțit
la doi
...
visuri
cimentate-n
bolovani
...
pe
.
..
...
ziua
în depărtări
ușor se dezmorțește,
cu dimineți își nuanțează pașii,
gândurile bat continuu toaca
când înapoi, când înainte
aveam-mai vreau
eram-voi fi
acolo-
aici
.....
....
...
..
.
..
.
nuferi albi de sticlă
plutesc
pe-nvolburate flăcări
bocancii orbi ai
lacrimilor negre
trec pragul timpului
călcând pe dane vechi
străine ape
se trezesc la viață
din prăfuite adieri
de
mugurii albi de luna
picură
evaporandu-se de sărutarea
obrazului meu,
danseaza
cu porumbeii,
hranesc
firave trunchiuri
si lacrima
izbăvirilor
omenești...
trandafiri sălbatici încolțesc
în straturile pielii
spre coasta ta
îmi sunt purtate oasele
de semnele-nchinarii
tu agăți
poveștile albastre
în ramura nenăscutei veri,
modelezi
ferestrele
Aprinse felinare de hârtie
se oglindesc în cupele nopții
pe frânghii împietrite de neon
își țin echilibrul călăreții
stejarii își condamnă frunzele
pe deasupra pământului ridat
la răstimpuri se
aerului prizoniere, urmele, cad
confeti de oglindă
peste colțuri cristaline de gheață
contururile moi ale căprioarei-
furișânde umbre pe deasupra fuioarelor de îngeri
feeriile înserării coboară
pe
Asemenea pădurilor de fagi
în cea dintâi respirație foșnitoare a primăverii,
sufletul tău frumos adie
peste lanuri de mărăcini.
În picături se leagănă
răsăritul
pe carapacea zilei
precum
Tu pictezi
irisul sufletului
în culorile păunului.
Odihna verde
a câmpiilor,
mulțumirea albastră
a mării
după furtuna ultimului val.
Cu pana căzută
a porumbiței,
înmuiată în
sâmburele placid
al
Pașii-prunci decupau
pământul în frontierele
dintre vis și realitate
din galaxii prăbușite
se ridica un pod
noi
ne-am întâlnit în
punctul median...
din poduri căzute
inaltåm galaxii
cu prunci în
Ei nu știu
de ce se iubesc,
ei doar se iubesc.
Inimile lor,
atât de primavaratec
ancorate una în cealată,
țes
cu fiecare încă ne-nflorit pas,
toamna.
Ei nu știu de ce...
ei doar
îmbătrânesc.
cuvântul tău
îmi arde încă
pieptul
și-am să mă-ntind
în valuri
înghețate,
prin ochiul răstignit
de jurăminte
să-mi treacă noaptea
răsăritul
și între pietrele cu
zâmbet
răsfoit
te