Aniela Ungureanu

Cu vorbe sărate trec umbrele prin porturi despicând ultima piatră în raze de lună cu triluri albastre se scaldă somnoroși porumbeii când vântul mai cerne prin stele pași de

gravat în toți porii, nesfărșitul ecou se transformă în măiastră cupolă de sticlă peste țărâna niciodată botezată; amintirea e arsă pe ziduri fără podele, fără grinzi c-un grăunte de lumină

Toți acei pași făcuți orbește către templul pantofar de mădulare... călătoare apoi pe rătăcite drumuri din orizontu-adevărat -drumuri pe valuri forfecate unde corăbiile se logodesc una după

M-arunc din patul umărului stâng ștergând noptosul praf de pe retină să vă-nchinați voi ochi acum eu rup plimbările nebune de-ncoace ba de-ncolo și nonșalant cu flori de gheață-n păr încerc să mă

în cuib bine zidit se odihnește-acum cu veghetori ochi negri și ascuțite gheare prea bine lustruită, mereu necruțătoare, pregătită de picaj ...numai la câteva bătai de aripi depărtare.

Albine zumzăitoare, gândurile roiesc libere între cimbrișorul din spatele casei și pajiștea cu ierburi de rană. Pe când ziua palidă răsfoia mai departe noi și nescrise coli de hârtie, lumina

în jucăușe inele sărută picătura ostenitul lac ... .. . .. ... a ta dragoste e picătura, lacul e în inima mea

cântece de jale pe aripa timpului nășteau sirenele, anemone-de mare spre ochii smarald-crud ai primăverii își întindeau brațele, peste frunți amețite de horele rătăcitoare prin munții de-acasă se

pe când vuiau cuvintele prin vârfuri de castani ... din ochi secați ploua, ce mai ploua ... căderile cu sfâșieri de arcă ... soarele neîmpărțit la doi ... visuri cimentate-n bolovani ... pe

cuvintele tale sarut dumnezeiesc în inima mea dragostea curge pentru lumina universului privirea arde prin tine sunt eu ...

. .. ... ziua în depărtări ușor se dezmorțește, cu dimineți își nuanțează pașii, gândurile bat continuu toaca când înapoi, când înainte aveam-mai vreau eram-voi fi acolo- aici ..... .... ... .. . .. .

de-o stea căzută mi-am agățat dorința eu sunt-tu ești noi... doi soarele răsare încă , norul plânge cu-aceleasi ploi de primăvară...

mugurii albi de luna picură evaporandu-se de sărutarea obrazului meu, danseaza cu porumbeii, hranesc firave trunchiuri si lacrima izbăvirilor omenești...

trandafiri sălbatici încolțesc în straturile pielii spre coasta ta îmi sunt purtate oasele de semnele-nchinarii tu agăți poveștile albastre în ramura nenăscutei veri, modelezi ferestrele

Aprinse felinare de hârtie se oglindesc în cupele nopții pe frânghii împietrite de neon își țin echilibrul călăreții stejarii își condamnă frunzele pe deasupra pământului ridat la răstimpuri se

aerului prizoniere, urmele, cad confeti de oglindă peste colțuri cristaline de gheață contururile moi ale căprioarei- furișânde umbre pe deasupra fuioarelor de îngeri feeriile înserării coboară pe

Asemenea pădurilor de fagi în cea dintâi respirație foșnitoare a primăverii, sufletul tău frumos adie peste lanuri de mărăcini. În picături se leagănă răsăritul pe carapacea zilei precum

Tu pictezi irisul sufletului în culorile păunului. Odihna verde a câmpiilor, mulțumirea albastră a mării după furtuna ultimului val. Cu pana căzută a porumbiței, înmuiată în sâmburele placid al

Pașii-prunci decupau pământul în frontierele dintre vis și realitate din galaxii prăbușite se ridica un pod noi ne-am întâlnit în punctul median... din poduri căzute inaltåm galaxii cu prunci în

Ei nu știu de ce se iubesc, ei doar se iubesc. Inimile lor, atât de primavaratec ancorate una în cealată, țes cu fiecare încă ne-nflorit pas, toamna. Ei nu știu de ce... ei doar îmbătrânesc.

cuvântul tău îmi arde încă pieptul și-am să mă-ntind în valuri înghețate, prin ochiul răstignit de jurăminte să-mi treacă noaptea răsăritul și între pietrele cu zâmbet răsfoit te