Aniela Ungureanu

Când umbrele și-au împărțit pâinea, când ploaia și-a murdărit mâinile pe cărări și când abandonatele cotloane dăruiesc înțelesul gândurilor liniștitei deșertăciuni a nopții această plânsă

Doi străini, două înfometate inimi și două jumătăți de măr... Un pod cu cele mai frumoase cuvinte la porțile spre înăuntrul lor ...

În spatele timpului pe lângă destin te-ai furișat cu doua cuvinte și un zâmbet...

mugurii albi de luna picură evaporandu-se de sărutarea obrazului meu, danseaza cu porumbeii, hranesc firave trunchiuri si lacrima izbăvirilor omenești...

Pulsândele case roșii dereticate, fără fir de praf, cu zdrențele covoarelor scuturate... Timpul e aici să se odihnească... o ceașcă de cafea, o pisică în poală, un hamac pe veranda încinsă de

Există cuvinte care nu înseamnă nimic mai mult decât sunetul ce-l poartă cu ele așa cum există înțelesuri ce nu spun nimic în plus decât spune acesta.

dimineață lucește ziua în iarbă- picioarele ude

Crude cioburi cu muchii neînduplecate dorm în căușe tremurânde, sângerânde, uitate ...

Pașii-prunci decupau pământul în frontierele dintre vis și realitate din galaxii prăbușite se ridica un pod noi ne-am întâlnit în punctul median... din poduri căzute inaltåm galaxii cu prunci în

Când te voi întreba \"de ce\" tu nu-mi vei răspunde privindu-mi inima si obosită de-aceleași profiluri indiferente mă voi rătăci orbită în propria-mi

Murdari bocancii tăi îmi păzesc ușa, așteptând neclintiți privirea să-mi fure. Aud pași în somn, le recunosc duhoarea, prin zăpezi văd urmele lor în mijloc de vară. Dar îmi voi lipi

cuvintele tale sarut dumnezeiesc în inima mea dragostea curge pentru lumina universului privirea arde prin tine sunt eu ...

Din chihlimbarul maciucii de plumb tisnesc musculite de lumina... Soldatul ia gamela in dinti si spera s-o guste si maine!

Pe vremea nopților albe de vară când flăcări se-ascund în fiece colț îi poți auzi șoptind în timp ce se furișează pe vârfuri. Ocupă un loc lângă tine, dezlănțuie furtuni de curaj în ochii tăi

S-au ratacit in a beznei tacere Clipe uitate de timp. Prin odai orbecaie moarte Si ucid, la rand, porumbei. In colturi

Secunda trebuie dizolvată! Cu dreptul vârstei, vrăjitoarea îngălbenește presimțiri și conștiințe. Topește ghețari pe nuiele-n cunună, aruncă negru praf de stele în ochii clarului de lună. Viscolește

Ei nu știu de ce se iubesc, ei doar se iubesc. Inimile lor, atât de primavaratec ancorate una în cealată, țes cu fiecare încă ne-nflorit pas, toamna. Ei nu știu de ce... ei doar îmbătrânesc.

Se despleteste noaptea in nuferi buhaiti peste prea ieftinul tapet de cer, sculptand adanc in suflet cu maracini sperante ce-si rad naiv de ratiuni. Amintiri se tolanesc alaturi sangerande ce ochiul

pe când vuiau cuvintele prin vârfuri de castani ... din ochi secați ploua, ce mai ploua ... căderile cu sfâșieri de arcă ... soarele neîmpărțit la doi ... visuri cimentate-n bolovani ... pe

O crăpătură în pământ și cântecul cucului primăvara, devreme, precum inelul stâng din fiece dimineață și seară...

Împietritele acoperișuri ale orașului respiră nedoritul fum din ramuri lipsite de frunze ce-n antiteză cu mine, se intind după încăierarea rotitoarelor brațe solare. Această restaurată zi naște ură