Aneta Badea

O mare de flori și multe lacrimi triste, A celor ce-și jelesc azi, Regele cel Sfânt, Mai ieri hulit de-o șleahtă de netrebnici, Azi, venerat de un popor jelind. Se mișcă în durere, precum cernite

Mi-ai apărut în vâlvătăi, Parcă adus în dar de muze, Și-ai dispărut spre nicăieri, Ca un vârtej de moarte frunze. A fost o scurtă nebunie Care m-a prins în acel ceas, De n-am aflat, în

Aștept o clipă ce nu vine, De undeva de unde nu-i, Aștep minunea care ține, Cât să o vezi și apoi, haihui, Se duce unde-i e mai bine. Aștept ceva care să-mi spună, Când am greșit, deși n-aș

Am poposit solemn, în toamna asta nouă, Cu frunze ruginii purtând în părul nins, Pe gene adunând reci picături de rouă, Și-n suflet un năvalnic și dulce dor nestins. Te port acum cu mine, pe

Am fost într-o vară o păpușă stricată, din câlți și din ceară, pe-un raft abandonată, într-o cameră tristă, într-un negru ungher, unde nimic nu există, doar întuneric și mister. Aveam ochii

Ai apărut în viața mea, din neantul pur al întâmplărilor, țâșnind ca o flacără vie, arzând, pe altarul tăinuit al visărilor. Mi-ai pus în suflet o speranță aparte și încredere în a vieții trăire,

E toamnă ploioasă și tristă, Ce se răzbună pe vremea din vară, Acoperind pământul cu apă și mâzgă, Făcând ca amintirile verii să doară. Se scutură plopii, în plânset de frunze, Jelesc albi

E toamnă iubite, în parcu-n care-am stat, un galben roșiatec plutește în derivă, purtat de vânt tomnatec, ce cântă îngâmfat, prin frunzele rămase, stând gata să plângă. E tristă azi natura, cum

M-am trezit într-o gară pustie, Prin care niciun tren nu mai trece Și nici măcar o frunză nu adie. Mă simt rătăcită în propria-mi viață, În propriul destin pământesc, Nu văd nici o umbră de vagă