O mare de flori și multe lacrimi triste,
A celor ce-și jelesc azi, Regele cel Sfânt,
Mai ieri hulit de-o șleahtă de netrebnici,
Azi, venerat de un popor jelind.
Se mișcă în durere, precum cernite
Aștept o clipă ce nu vine,
De undeva de unde nu-i,
Aștep minunea care ține,
Cât să o vezi și apoi, haihui,
Se duce unde-i e mai bine.
Aștept ceva care să-mi spună,
Când am greșit, deși n-aș
E toamnă iubite, în parcu-n care-am stat,
un galben roșiatec plutește în derivă,
purtat de vânt tomnatec, ce cântă îngâmfat,
prin frunzele rămase, stând gata să plângă.
E tristă azi natura, cum
Am fost într-o vară
o păpușă stricată,
din câlți și din ceară,
pe-un raft abandonată,
într-o cameră tristă,
într-un negru ungher,
unde nimic nu există,
doar întuneric și mister.
Aveam ochii
Am poposit solemn, în toamna asta nouă,
Cu frunze ruginii purtând în părul nins,
Pe gene adunând reci picături de rouă,
Și-n suflet un năvalnic și dulce dor nestins.
Te port acum cu mine, pe
Timpul ne trăiește,
viața se sfârșește,
ne rotim în zbor,
ne pierdem în dor,
fluturii mor,
amintirile dor.
Viața cea mai lungă
e un scurt popas
într-o lume tristă
rece, fără haz
Ai apărut în viața mea,
din neantul pur al întâmplărilor,
țâșnind ca o flacără vie, arzând,
pe altarul tăinuit al visărilor.
Mi-ai pus în suflet o speranță aparte
și încredere în a vieții trăire,
E toamnă ploioasă și tristă,
Ce se răzbună pe vremea din vară,
Acoperind pământul cu apă și mâzgă,
Făcând ca amintirile verii să doară.
Se scutură plopii, în plânset de frunze,
Jelesc albi
E rană, ce simt sângerând
în inima ce stă ca să moară,
de dorul iubirii plângând?
Sau doar amintiri,ce încep să mă doară?
Sunt macii cei roșii, din lanul de grâu,
ce-și împrumută
M-am trezit într-o gară pustie,
Prin care niciun tren nu mai trece
Și nici măcar o frunză nu adie.
Mă simt rătăcită în propria-mi viață,
În propriul destin pământesc,
Nu văd nici o umbră de vagă
Dangăt de clopote sparte
bat peste sat,
ropot de picuri de ploaie
cad apăsat,
peste casele strânse sub streșini,
ca-ntr-o copaie,
e plânset de ape, iar norii pe cer,
stau să curgă
Mi-e sufletul greu și zdrobit,
ca strugurii-n teascul tomnatec,
și plânge cu șuvoaie de sânge,
precum licoarea cea dulce,
ce-n ciubere albe se scurge.
Mi-s ochii ploaie de toamnă târzie,
ce
Mi-ai apărut în vâlvătăi,
Parcă adus în dar de muze,
Și-ai dispărut spre nicăieri,
Ca un vârtej de moarte frunze.
A fost o scurtă nebunie
Care m-a prins în acel ceas,
De n-am aflat, în
