andronachebogdan

Emergență a copilului din mine, palma ta e ca o frunză maronie ce cade cu nervurile ei uscate peste obrazul trotuarului din parcul cu castani ori pe poteca bătătorită cu călcâiele vara după

Negru și pur ca lemn de icoană de sfinți privesc cum oamenii și-ascut săbiile lor, să mă apăr mă ascund după norii cărunți si nu știu ce sa fac: să dorm ori să mor. Mă zbat nepăsător ca iarba-n

Te-am văzut te-ai schimbat, Ochii nu-mi plac Ai picioarele strâmbe de prea multe tumbe Ai iubit te miros de departe, nu ți-ai sorbit plăcerea din carte. Te ascunzi sub parfum te-a cărat pe

Litera “T” Suntem niște leneși care așteptăm teozofia și nu realizăm că Dumnezeu ne tergiverseaza mințile deviindu-le în necunoscut îmbrăcându-le cu o tentă deschisă față de Universul

Cu unghia mă scarpin în suflet dar mă tem ca e prea ascuțita, mă ustură aruncându-mă-n râset in plămân o simt înghițită. Mă târăsc cu mâna în pietriș de râu iar colțurile mă gâdilă-n

Nuc verde-nchis, lucios, și-aducător de moarte iți amintești când sub umbra-ți eu răsfoiam o carte; Am pus-o la păstrare în scorbura din trunchi dar n-am putut s-o iau de tăietori mănunchi. Erai

Afara plouă tare de la cinci e furtună, e strigăt de prunci, tună. Mă revărs în substanța perdelei de apă, prin fereastră îmi storc umilința. O mână de tată mă așează sub mamă întind

Univers paralel Trăire ciudată, de vis inchipuit mi-a halucinat ochii diformi de durerea din piele cu ace de-argint invăluit de mirosul lucid de sub ulmi. Imi construiesc viitorul în

Unghie în suflet Aruncă-mi o unghie vopsită în negru să-mi alint sufletul mâhnit de ideea de năpârlire de pielea-mi de mulatru pentru a hoinări singur, aievea, pe aleea dintr-un fir de

Transa poetică Strâng din stilou deasupra foii albe luată din multele ce zac în teanc și așteaptă să fie minjite de cuvinte roiuri ca peștii în banc. Dar rechinul nu simte picătura de

Ascultă-mi un gând din piatră cioplit plămadit din trudă de olar cu o bucată de lut gura mi-am oprit dar ochii îți vorbesc în zadar. In părul cel negru se odihnește noaptea intunericul își

Târgul e între noi De foarte de sus, de deasupra cerului, de pe marele Jupiter Pleoapa cosmică se deschide ca doua aripi moarte dilatate de mare, care e singura sursă prin care se inspiră

Un graur bătrân își plânge uitarea jos în abis de ocean, când intră în grotă își ține suflarea sau privește de-afar c-un ochean. Citește în adânc de pământ sau de suflet și-n umbră își caută

Frunzele ascuțite de mesteacăn freamătă ușor parcă mânate de suflul trecerii tramvaiului cerul e cuminte și pare că plutește fără miros de nor doar asfaltul tresare la huruitul roților

In sufletu-ți negru orbit îți aduni uitarea; Eu mă opresc uimit oprindu-mi suflarea cu râuri patru ce mă scaldă-n ape ale lor lacrimi uscate. Te pătrund până-n cenușă de os, îți stau la

Inghite pictorul ciuperci, In castron îi erau toate terci Se încruntă și se alungă; Iese pe palier se trezește în atelier. Apa fierbe în el ca pe plită, Tubul vopsea roșie vomită, Alearga

Ucigătoare mi-e privirea ta Lovindu-mă peste mâini Mai dureroasă ca mireasma Ce-o simți pe plită între pâini. Dezarmant mi-e zâmbetul tău Ce te trădează pe deasupra Culmii de pe care mă arunc

“Muntele si furnicile” Ca dascăl, i-ai pus cartea în mână românului, ce nu știa prea bine istoria ta strabună și nu știa sau nu putea. Titan apostol cu robă albă ce ai slăvit

Din înfiorarea cărnii a luciului pielii tale aruncă-ți simțirea-n mare peste valul nemuririi. De ce te-ai ascuns în tine Tu simbol al sorții Entitate a morții. Exegetul lumii noastre se

Lumina verde a albelor omizi stomac febril arde la neputința zădărnicirii aripilor ideilor migratoare ce se odihnesc pe copacul fibros al creației. Rogvaivul curcubeului ce se înalță din

Zace frigul lejer printre blocurile murdare inalte, afumate de negreală, cu geamurile sparte zace frigul sub cojocul rupt al femeii cu buze amare un ban alunecă sfios printre niște degete

Pe creasta cenușie a muntelui crăpat și biciuit de fulgere încinse de-a lungul atătora furtuni ce i s-au perindat prin timpul geologic, sta înmărmurit cu aripile desfăcute pe o surplombă; spre

Infirmitatea e o boală fără simptome, ca și trecută. Insă te doare privind ochii celorlalți care nu știu cum e să ai o boală și să înveți să nu o simți.

Metamorfismul a creat marmura oferindu-i multe și diverse înfățisări. Dumnezeu a creat oamenii, dar natura le-a schimbat caracterele. Natura interioara i-a divizat în doua tabere, cea exterioara