andronachebogdan

Sub panglica de abur a peștilor oculți, sub ropotul de scântei și minerale totul se îneacă într-un somn de tumult, osândiți veghează cu jale. Rombul gândirii de convertește la magia

Lumina verde a albelor omizi stomac febril arde la neputința zădărnicirii aripilor ideilor migratoare ce se odihnesc pe copacul fibros al creației. Rogvaivul curcubeului ce se înalță din

Te-am văzut te-ai schimbat, Ochii nu-mi plac Ai picioarele strâmbe de prea multe tumbe Ai iubit te miros de departe, nu ți-ai sorbit plăcerea din carte. Te ascunzi sub parfum te-a cărat pe

Zace frigul lejer printre blocurile murdare inalte, afumate de negreală, cu geamurile sparte zace frigul sub cojocul rupt al femeii cu buze amare un ban alunecă sfios printre niște degete

Muntele își sfâșie o bucată de carne sângerând se prăvale printre tulpini de copac suvoaie plâng în albiile surde cad ouă de cuc din cuibul uscat. La baza versantului rădăcina e moartă cu apă,

Din înfiorarea cărnii a luciului pielii tale aruncă-ți simțirea-n mare peste valul nemuririi. De ce te-ai ascuns în tine Tu simbol al sorții Entitate a morții. Exegetul lumii noastre se

“Muntele si furnicile” Ca dascăl, i-ai pus cartea în mână românului, ce nu știa prea bine istoria ta strabună și nu știa sau nu putea. Titan apostol cu robă albă ce ai slăvit

Ucigătoare mi-e privirea ta Lovindu-mă peste mâini Mai dureroasă ca mireasma Ce-o simți pe plită între pâini. Dezarmant mi-e zâmbetul tău Ce te trădează pe deasupra Culmii de pe care mă arunc

Inghite pictorul ciuperci, In castron îi erau toate terci Se încruntă și se alungă; Iese pe palier se trezește în atelier. Apa fierbe în el ca pe plită, Tubul vopsea roșie vomită, Alearga

In sufletu-ți negru orbit îți aduni uitarea; Eu mă opresc uimit oprindu-mi suflarea cu râuri patru ce mă scaldă-n ape ale lor lacrimi uscate. Te pătrund până-n cenușă de os, îți stau la

Frunzele ascuțite de mesteacăn freamătă ușor parcă mânate de suflul trecerii tramvaiului cerul e cuminte și pare că plutește fără miros de nor doar asfaltul tresare la huruitul roților

De ce ai plâns bucuria pe care numai tu o simțeai? De ce ai lăsat și pe ceilalți oameni să se bucure de lacrimile tale? Când o să ne părăsești o să-ți dai jos greul cojoc al

Un graur bătrân își plânge uitarea jos în abis de ocean, când intră în grotă își ține suflarea sau privește de-afar c-un ochean. Citește în adânc de pământ sau de suflet și-n umbră își caută

Târgul e între noi De foarte de sus, de deasupra cerului, de pe marele Jupiter Pleoapa cosmică se deschide ca doua aripi moarte dilatate de mare, care e singura sursă prin care se inspiră

Ascultă-mi un gând din piatră cioplit plămadit din trudă de olar cu o bucată de lut gura mi-am oprit dar ochii îți vorbesc în zadar. In părul cel negru se odihnește noaptea intunericul își

Transa poetică Strâng din stilou deasupra foii albe luată din multele ce zac în teanc și așteaptă să fie minjite de cuvinte roiuri ca peștii în banc. Dar rechinul nu simte picătura de

Unghie în suflet Aruncă-mi o unghie vopsită în negru să-mi alint sufletul mâhnit de ideea de năpârlire de pielea-mi de mulatru pentru a hoinări singur, aievea, pe aleea dintr-un fir de

Univers paralel Trăire ciudată, de vis inchipuit mi-a halucinat ochii diformi de durerea din piele cu ace de-argint invăluit de mirosul lucid de sub ulmi. Imi construiesc viitorul în

Testament Un ceas cu litere întoarce filele timpului pe noptiera din fața mea. In câteva secunde îmi rostește un cuvânt într-un minut o frază. Din nebulozitatea

Cu capul varat în căpița galbenă, mirositoare îngân un colind care se dilată și se înalță până dincolo de spațiul pământesc. Dacă se reflectă în dinamismul rotirilor eliptice știu că nu e exclus

Scrisoarea Ating aceeași foaie, poate atinsa, poate scrisă de … Opresc clipocitul ploapelor ca undele pe întunecata palmă desfacută a locului ascuns printre stejarii grei și bătrâni

Negru și pur ca lemn de icoană de sfinți privesc cum oamenii și-ascut săbiile lor, să mă apăr mă ascund după norii cărunți si nu știu ce sa fac: să dorm ori să mor. Mă zbat nepăsător ca iarba-n

Afara plouă tare de la cinci e furtună, e strigăt de prunci, tună. Mă revărs în substanța perdelei de apă, prin fereastră îmi storc umilința. O mână de tată mă așează sub mamă întind

Nuc verde-nchis, lucios, și-aducător de moarte iți amintești când sub umbra-ți eu răsfoiam o carte; Am pus-o la păstrare în scorbura din trunchi dar n-am putut s-o iau de tăietori mănunchi. Erai