Sub panglica de abur a
peștilor oculți, sub ropotul
de scântei și minerale
totul se îneacă într-un
somn de tumult,
osândiți veghează cu jale.
Rombul gândirii de convertește
la magia
Lumina verde a albelor omizi
stomac febril arde la neputința
zădărnicirii aripilor ideilor
migratoare ce se odihnesc pe
copacul fibros al creației.
Rogvaivul curcubeului ce se înalță
din
Te-am văzut
te-ai schimbat,
Ochii nu-mi plac
Ai picioarele strâmbe
de prea multe tumbe
Ai iubit
te miros de departe,
nu ți-ai sorbit plăcerea din carte.
Te ascunzi sub parfum
te-a cărat pe
Zace frigul lejer printre blocurile murdare
inalte, afumate de negreală, cu geamurile sparte
zace frigul sub cojocul rupt al femeii cu buze amare
un ban alunecă sfios printre niște degete
Muntele își sfâșie o bucată de carne
sângerând se prăvale printre tulpini de copac
suvoaie plâng în albiile surde
cad ouă de cuc din cuibul uscat.
La baza versantului rădăcina e moartă
cu apă,
Din înfiorarea cărnii
a luciului pielii tale
aruncă-ți simțirea-n mare
peste valul nemuririi.
De ce te-ai ascuns în tine
Tu simbol al sorții
Entitate a morții.
Exegetul lumii noastre
se
“Muntele si furnicile”
Ca dascăl, i-ai pus cartea în mână
românului, ce nu știa
prea bine istoria ta strabună
și nu știa sau nu putea.
Titan apostol cu robă albă
ce ai slăvit
Ucigătoare mi-e privirea ta
Lovindu-mă peste mâini
Mai dureroasă ca mireasma
Ce-o simți pe plită între pâini.
Dezarmant mi-e zâmbetul tău
Ce te trădează pe deasupra
Culmii de pe care mă arunc
Inghite pictorul ciuperci,
In castron îi erau toate terci
Se încruntă
și se alungă;
Iese pe palier
se trezește în atelier.
Apa fierbe în el ca pe plită,
Tubul vopsea roșie vomită,
Alearga
In sufletu-ți negru
orbit
îți aduni uitarea;
Eu mă opresc uimit
oprindu-mi suflarea
cu râuri patru
ce mă scaldă-n ape
ale lor lacrimi uscate.
Te pătrund până-n cenușă
de os,
îți stau la
Frunzele ascuțite de mesteacăn freamătă ușor
parcă mânate de suflul trecerii tramvaiului
cerul e cuminte și pare că plutește fără miros de nor
doar asfaltul tresare la huruitul roților
De ce ai plâns bucuria
pe care numai tu o simțeai?
De ce ai lăsat și pe ceilalți oameni
să se bucure de lacrimile tale?
Când o să ne părăsești o să-ți
dai jos greul cojoc al
Un graur bătrân își plânge uitarea
jos în abis de ocean,
când intră în grotă își ține suflarea
sau privește de-afar c-un ochean.
Citește în adânc de pământ sau de suflet
și-n umbră își caută
Târgul e între noi
De foarte de sus, de deasupra cerului,
de pe marele Jupiter
Pleoapa cosmică se deschide ca doua aripi
moarte dilatate de mare,
care e singura sursă prin care se
inspiră
Ascultă-mi un gând din piatră cioplit
plămadit din trudă de olar
cu o bucată de lut gura mi-am oprit
dar ochii îți vorbesc în zadar.
In părul cel negru se odihnește noaptea
intunericul își
Transa poetică
Strâng din stilou deasupra foii albe
luată din multele ce zac în teanc
și așteaptă să fie minjite
de cuvinte roiuri ca peștii în banc.
Dar rechinul nu simte picătura
de
Unghie în suflet
Aruncă-mi o unghie vopsită în negru
să-mi alint sufletul mâhnit de ideea
de năpârlire de pielea-mi de mulatru
pentru a hoinări singur, aievea, pe aleea
dintr-un fir de
Univers paralel
Trăire ciudată, de vis inchipuit
mi-a halucinat ochii diformi
de durerea din piele cu ace de-argint
invăluit de mirosul lucid de sub ulmi.
Imi construiesc viitorul în
Testament
Un ceas cu litere
întoarce filele timpului
pe noptiera din fața mea.
In câteva secunde
îmi rostește un cuvânt
într-un minut o frază.
Din nebulozitatea
Cu capul varat în căpița galbenă, mirositoare
îngân un colind care se dilată și se înalță până
dincolo de spațiul pământesc. Dacă se reflectă
în dinamismul rotirilor eliptice știu că nu
e exclus
Scrisoarea
Ating aceeași foaie, poate atinsa,
poate scrisă de …
Opresc clipocitul ploapelor ca
undele pe întunecata palmă
desfacută a locului ascuns printre
stejarii grei și bătrâni
Negru și pur ca lemn de icoană de sfinți
privesc cum oamenii și-ascut săbiile lor,
să mă apăr mă ascund după norii cărunți
si nu știu ce sa fac: să dorm ori să mor.
Mă zbat nepăsător ca iarba-n
Afara plouă tare de la cinci
e furtună,
e strigăt de prunci,
tună.
Mă revărs în substanța
perdelei de apă,
prin fereastră îmi storc umilința.
O mână de tată
mă așează sub mamă
întind
Nuc verde-nchis, lucios, și-aducător de moarte
iți amintești când sub umbra-ți eu răsfoiam o carte;
Am pus-o la păstrare în scorbura din trunchi
dar n-am putut s-o iau de tăietori mănunchi.
Erai