Un sfârșit
Sufletu-mi e obosit,
Corpul fără viață...
Toamna grea a poposit
În mintea-mi blestemată.
Un gând greoi, neobosit,
Îmi lasă o urmă neuitată
Pe trupu-mi rece... infinit
E cugetul
Fericire
Cu moartea-n gând,
Cu corpul stors,
Privesc aiurea, blând
Și prost, în ochii scurși,
În vadul fals, ce-n rând
Visele-mi îneacă...
Pășesc anemic, dar decis,
Răcoarea-mi face
Realitate
Deplorabilă eroare a unei vieți fără soare,
Dulce agonie sub nori de o nădejde-amăgitoare,
Îți pierzi privirea-n vitrine și nu în cerul
Ce-ți pastreaza viața, ca pe-o amintire...
Poemul suferinței
Derutat de lacrimile ce pe chipul tău, domol se-adăpostesc,
Durerile-ți atacă mintea mult prea obosită, gândurile-ți amuțesc,
În zadar se mișcă, fără ecou acum, dar totuși
Umbre
Esti mult prea trist, mult prea tacut,
Te-ascunzi cu grija-n umbrele durerii,
In marginile fara rost a neplacerii,
Nu pot sa inteleg, esti greu de descusut.
Te vad zambind, c-un aer de
AV