Andrei Novac

Ea străbătea orașul lăsând să cadă lumea în jurul ei, de picioarele ei goale după ploaie se prindeau toate florile înserării și toți copacii cu frunze rostogolindu-se către fiecare început

O dată se moare. De ce se scutură frunzele și apoi sunt culese din parcuri? Prin ochii curați și limpezi întind viața mea cu tot cu

Pot alerga sau te pot iubi pur și simplu, doar atingându-ți cu dorul fiecare umbră a inocenței, vântul mă face mai firav și mai însângerat între frunzele neatinse. Cu aceleași buze ating

George-Mihail Pruteanu (n15 decembrie 1947, București- d 27 martie 2008,București). George Pruteanu a studiat literatura în cadrul universităților din Iași și București, mai târziu obținând un

1. Cum l-ați cunoscut pe scriitorul Vintilă Corbul, domnule George Stanca? Debutul meu de editor, la Adevărul Holding a fost cum nu se poate mai suculent: m-am trezit pe 3 septembrie 2007 în față

Acum nu îmi aduc aminte dacă am văzut frunze în Paris, nici dacă am plâns de emoție sau am râs din pricina oboselii, după două zile de mers continuu, apoi tăcerea care se rupe după fiecare

Ea stă să îmi sprijine lacrimile, ele urcă peste fiecare val, peste fiecare umbră care se rupe tremurând de emoție, apoi, fără să spunem nimic, prindem în gură secunde pline de lumină. Mașinile

Fata aceea era ca un înger, ea aducea și gonea bucuria de pe pământ, putea prinde soarele între buze și apoi să îl scuipe tot mai aproape sau mult mai departe de lume, de starea de

Ne țineam strâns de mână, alergam cu sufletul la gură, ne-am oprit în fața luminii, am agățat de ea bucuria, apoi, am tăcut din ce în ce mai mult, apa își întorcea râsetele și bucuria către

Săptămâna trecută pe 5 octombrie Bucureștiul era luat prin asalt, la ora 19 și 30 pe aeroportul Băneasa urma să aibă loc concertul aniversar al trupei Iris, un concert care mai presus de muzica

Cerul se împarte în bucăți de pământ cu ochii ei aș putea prinde lumea și spațiul dintre noi ca niște urme nu foarte întregi dar prelungite buze de ceață într-o dimineață de toamnă

Așa am pășit pe pământ fără să îmi pară rău că există urme care nu se șterg niciodată. Când eram copil mi-ar fi plăcut să știu să cânt la pian. În vârful degetelor într-o noapte am văzut

Pe gândurile noastre stau valuri și străzi gata aprinse sunt oameni care duc flori în gură și care vorbesc într-o limbă ciudată. Nu cunoaștem pe nimeni aici foarte puțini își rostesc

Apa se taie din noi, iar noi ne răsturnăm din aproapele ei ca într-o stare de lacrimi de o normalitate prin care printre mașini și metrouri de suprafață ai putea număra cai și

Suntem calzi, căldura din noi dă lumină noaptea când câini uriași ai mirărilor ocolesc în fugă somnul nostru. Fără a mă sprijini cu toate buzele pe lătratul lor, sparg cu genunchii secunde la

Mă încearcă un sentiment foarte ciudat, o senzație pe care nu pot să o explic în nici un fel. Este atât de ciudată, încât parcă nu este a mea, dar, cu siguranță, este, și este legată tocmai de

Da, lungi plantații de poezie, plantații care pot fi descoperite în cartea cu titlul Lungi plantații de singular. Ea aparține unui poet, mă feresc să îi spun tânăr deși el este tânăr, dar, până la

În 1952 a debutat cu versuri în revista Scrisul Bănățean din Timișoara, în anul 1957 este publicat în mai multe reviste dintre care:Gazeta literară, Luceafărul, Tribuna, Familia.În anul 1959 revista

Astăzi miroase afară a mare, totul devine din ce în ce mai curat. Undeva în România există un oraș prin care poezia aleargă legată de piciorul tuturor. Criticul timișorean Alexandru Ruja își amintea

Sâmbătă, 31 martie, se împlinesc 74 de ani de la nașterea poetului Nichita Stănescu. Criticul literar Alexandru Condeescu, apreciază că opera lui Nichita Stănescu reflectă în același timp, în

Viziune Nu știu dacă există spații din care timpul să nu muște cu toată forța, știu că există oameni pe care lumina îi face tot mai liberi, atât de liberi că până și secunda care a

De ceva vreme nu mă mai închin la moarte, atunci când sunt lovit de lumină, până și timpul își rupe șira spinării în forme tăiate din aceiași copaci, mai mereu egali cu viața, În răni ne