Anca Pepelea

Te rog, dă-mi un minut Să fac o poezie Pe care s-o culc într-un pandantiv În noaptea aceasta cu lună plină... Voi scrie despre ochiii tăi Mari, frumoși, albaștri Despre buzele tale calde Și

Nu mă lăsa să cânt Nu mă lăsa să cânt niciun vers Nici măcar să ating ceva, nu mă lăsa Port cu mine osânda De a topi cuvintele în prafuri de stele Și sunetele în prăjiturele Ascultă cum

În zori mi-e dor de tine... Noaptea întreaga te caut, În cele mai albastre câmpuri, În cele mai înalte ceruri, În toate colțurile lumii. Te regăsesc însă doar dimineața În spațiul virtual Unde

Tu știi că mâine mor cocorii? Nu i-ai iubit nicicând, nici cum arată n-ai idee Și totuși acum plângi... Chiar nu ți-e dor să mai moară o specie? Râzi...hai, râzi, nu-i așa că ți-a zis că ești o

Nu te preface că nu știi Cât de mult verde am presărat Prin cimitire Am lăsat să crească din dorință Doar pe cruci Ceva roșu Nu –mi spune că nu știi Pe unde umblu Peste care trepte stau

Răsucesc cuvinte pe-o picătură de ploaie Te văd în depărtare Te ascunzi după vânt Nu mă lăsa să te uit… Pe jos se-mprăștie amintiri Tu, tot mai departe, Imi soptești că anotimpurile Stiu

Organizare: Cine: Asociația Tinerilor Ziariști – Brașov FJT Entertainment Când: 24 – 31 august 2008 Unde: Brașov – diverse locații, inclusiv sedii de redacții De ce: succesul avut cu

Aș avea toate șansele să te iubesc Mai ales dimineața Când trag de tine să te trezești Tu să-mi săruți ochiii Să aduc soarele Felie de fericire pentru secunda Tăcerii Iar noaptea În taina

Am să te caut fără mănuși Cu unghiile tăiate Să pot tasta fiecare litera Cât mai repede S-ajung să te prind cel putin de picior Și să-ți sărut călcâiul Acolo unde Ahile a sângerat Am să

Poezie așa cum n-ai crezut că poți să scrii, proză așa cum n-ai îndrăznit până acum să compuni sau teatru așa cum n-ai avut curaj să joci vreodată, toate te așteaptă să le descoperi personal, la

Mă doare stomacul și cred că te-aș răni Dacă ți-aș spune să mă ții de mână Să îmi cânți “private emotion” Iar eu să adorm cu fața întoarsă spre ușă Așa că te iau de braț Te invit la dans Pe

Am să scriu cu verde pe roșu Uite pun și punct Acolo unde nu se mai cunosc Nuanțele de viață, de iubire, de moarte, de cuvinte mari Și oameni mici Până la urmă nici timpul nu mai e ce-a fost 1

Lasă-mă să plâng plecarea ta Către toate lucrurile tale Către iaurtul cu musli pe care îl cumpărai De fiecare dată Sau ciocolata albă, Ori pufuleții galbeni, ascunși între rafturi O să îmi

Pe fața ta lumina plânge Din alb împrumutând regretul De a nu fi fost stiută Măcar din ultima- ncercare În jos sunt doar prea multe zări În stânga accidentul de viteză În sus privirile se

cafeaua îmi șoptește taina visului ce m-a trezit departe de lucruri privirea ta mă cheamă cu sunete dintr-o limbă nouă fără diferența de vocale sau consoane iar brațele tale îmi împletesc

Alianța Organizațiilor Nonguvernamentale de Tineret din România- AONGTR- lansează din luna mai 2007, pentru prima data la Brașov, un atelier de creație literară, pentru tineri între 15 și 25 de ani,

În pumnii tăi căutam marea Și nu-ți spuneam că nu știu să înot Iar tu îmi culegeai și ploi și râuri calde Să –mi faci chipul mai duios. Te sărutam, cu patimă nebună, Luându-te din cele mai

Cu mână încercând abisul, cu gândul născocind cununi și-n miezul unei reci furtuni, cu trupul deschizând noi drumuri, mă nasc din fiece sclipire ce vântul-n praful iernii-o înfinge.

Aveam o suferință de spus lumii Dar in aceea zi, lumea nu s-a trezit Am umblat prin toate castelele știute Să despart istorii de Dumnezei Să usuc vreascuri pentru o iarnă Fără zăpadă și

Nu ne ascunde nimeni Cutia Pandorei Nu ne spune nici despre cum Despre de ce sau cu cine Suntem lăsați să hoinărim haotic Să iubim uitându-ne spre cer Să uităm timpul la ușă Cu cântec de

Adoarme pâmântul când te cuprind în brațe Sărut fără de urmă Răsună-n carnea udă Ploaia se ascunde-ntr-un alt colț de lume Curaj patimaș Înmugurește-n alb Ești tânăr, prea tânăr pentru

Sunt în fața lumii, dar lumea nu mă vede, doar ochiul trist al mării-mi este braț și geme. Alături de povețe stau munții și zâmbesc, rătăcitorii pildei, așteaptă-un mulțumesc. Pășesc în