Poezie
Semn de carte
risipitorilor de cuvinte
2 min lectură·
Mediu
pe vremea cand visul spărgea carapacea
și fluturii moi înnoptau pe retină feerii din adânc
vesteau înflorirea lovind în perete de clopot preaplinul
universul din gânduri mutându-l în litere crude
de la înălțimea acelor semne peste umăr priveam
fără frică spre un loc însemnat cu piatra uimirilor mele
pe locul acela răsărea un copac
l-am numit copacul cuvintelor sau copacul de pâine
luam câte-un codru și trei se-ntrupau din vocabule lungi
și consoanele boante uneori amare ca viața
puternice ca o dragoste mare și dulci cum e moartea
unite divin dospeau molecule în muguri de sunet
și creșteau și creșteau alte ramuri
pictând diferit câte-un ochi la ferestră și în toate copacul
dau acum spre grădină picături de vorbire se ramifică stropii
și cu ele pe buze mai mor câte-un pic
oftez când cei dragi fără veste îmi lasă-n păstrare
cuvintele lor sau când cineva mult prea trist le aruncă
un bolnav cu frigul în suflet le vomită și un altul grăbit
le calcă-n picioare
atunci culeg rămășițele vii schiloade obeze sau seci
descifrez tânguielile le curăț de flegme le descânt de urât
o noapte și-o zi ca și cum aș vorbi celor plecați de curând
sau întunericului rămas între stele până triluri zidite prin cuiburi aud
și mă rog să mai înflorească o dată copacii și pe străzile lor
a risipitorilor
prin cuvintele lor prin cuvintele mele trăiește copacul
amestec de gheață și foc ca-ntr-un vis nevăzute lumini
pregătesc în duminici liturghiile și sfielnice rugi
le întorc iarăși lumii
001803
0