Poezie
Joc maxim
1 min lectură·
Mediu
toamna aceasta
ocupă în trepte orașul stăzile devin mai înguste
culori sfârșesc în jurnale sub frunza presată
lumina e altfel fereastra înaltă
pătrunde în casă cu zgomot la știri pe șosele prin fum
felinare subțiri arcuite console și poduri în ceață
nelipsitele ape până ies la plimbare reconstitui
profilul după liniști după focuri mocnite și scrum
întuneric și cald e sângele meu am timp să mai fiu
cine sunt
cu tolba-n spinare măsor vertical nostalgia
o mulțime de frunze cât palma nervuri răstignită-n albastru
am cerul în spate și frunze pe piept crenguțe din salcii
până vântul hain săgeată cu-o frunză oglinda
jumătăți desperecheate urcă și coboară două
firul apei îl descurcă până ochiul le unește pe orbită
mult deasupra
în orașul tuturor
cântă greieri tot mai stins e pustiu și toate câte
trec și bat în sticlă cu un deget fără vlagă cu un dangăt
ca de clopot îmbătate și bolnave de culoare vor prohod
în biserica cea veche o lumină le cuprinde le aprinde
și le prinde în cuvintele trimise
mie din orașul tuturor rămâne clipa dând pe-afară
cu un cântec tolba grea pe umeri vântul suflă
verde fraged peste unul peste altul verde copt
001636
0