Noiembrie în orașul cernelii

Târziu când punțile vorbirii se prăbușesc pe rând doar litere rămân să lumineze cerul cum stelele răsar în constelații din timp în timp se stinge câte una o alta îi ia locul mult mai rece și una dintr-o mie străfulgeră deșertul cu semne solitare la mine în fereastră trecut de miezul nopții mai latră câte-un câine pisicile negre fac rondul, dorm păsări pe ram morgane traversează orașul cernelii metafora clipei aprinde felinare pe fiecare rând ca fosforul în miezul mărgelelor de sticlă obiecte își pierd din conture și apa în forme se zbate rotundă, pătrată, spirală după cum este vasul nimic nu se varsă, nimic nu pătrunde închisă ermetic secvența desprinsă de fluviu așteaptă întrupare-n cuvinte ca o literă vie un fulger albastru deschide abisului trapa dispar dureri, tristeți, banalul, din oase nisipul accidentale scufundări și avataruri arbitrare pregătesc evadarea în vârful peniței lumini fascinante în talamice săli emisferele stângi despică firu-n patru cele drepte clădesc grădini suspendate, cuceresc câte-un vârf corral, paraiso, tierra rezonând în solfegii cu anna, maria sau ruth ca un ac pe vinil rădăcinile vii scrijelesc în memorii arar frunzele prefac foșnetul vegetal în mătase pe foi invers apele își caută râul netezind forma pietrelor ochi de cer se deschid guri de rai, de la zei până-n zori umblă sufletul meu peste răni de noiembrie stins singur D vindecându-le, vindecându-le