ana sofian

uneori visurile se reazimă de o fereastră devin lungi cum umbra femeii pe un perete lenevesc cu gândul la o alta fereastră pe

în drum spre apus pe cărăruie un om mă ținea de mână nu eram orb nici sfânt dar un om mă ținea de mână nu i-am cerut nimic nu mi-a dat nimic dar un om mă ținea de mână și soarele

practic vorbind nu știam de unde să îl culeg toate apele își făceau cuib în mine păsările lui se înălțau și cădeau pe rând una după alta zilele căpătau contur alb nescrise mi se urcau pe

e luni a șasea zi starea de alb își lungește picioarele își troznește oasele în încercarea de a se așeza cât se poate de bine îi convine poziția asta de leneveală amestecată cu un soi de

pe o bancă verde încăpem doar noi doi și o pisică venită să-și odihnească puricii strânși de prin curtea unde ierburile au crescut să acopere durerile oamenilor din camerele cu pereți

e o bucurie el îți pune mintea pe bigudiuri ai o coafură nouă, îți zice și ești așa frumoasă în timp ce își aranjează tacticos haina în dungi cu litere inscripționate acolo, în dreptul

nu știu mare lucru prin mine trec atâtea conducte e un mister cum se deschid și închid vanele și cât de vâscoasă e viața ce curge prin ele dacă m-ai întreba despre celeritate ți-aș spune

stai atunci când se ivește ocazia el nu coboară din poveste nici din patul din camera cu pereți albi unde fricile sunt incolore să nu fie strivite de palete pentru muște așa sunt de mici în

Cum stă chestia cu fericirea, nu am să înțeleg vreodată. E ca și cum ai pune rufele pe frânghie. Ți-o atârni de gât, ca să te vadă și alții. Mai că ți-ai atinge pectoralii ca un Popey mușchii după ce

gânditorul meu s-a urcat într-un tren trenul s-a oprit într-o gară gara e o clădire cu multe holuri albe holurile au uși ușile fac mai lesne intrarea în gogoșile de mătase unde se mișcă anevoie

în mână țin balanța și înclin să aleg cumva o cale înțeleaptă ferită verdelui amar pelin umbrite porți, pe-abacuri sentimente le număr rar și le aștern încet în lada cu plăceri

ploaie de noapte într-o filă de calendar s-a rupt un gând înnodat fără țintă mergem în zadar se caută o ieșire din situație în situație așa e viața cu ață legată strânsă bine

confesiunile cu un emoticon cuminte acum nu mai expediem inimi pe whatsapp e liniște ca după război când hoții caută prin buzunarele morților să se mai căptușească un pic am comutat pe

răsfirate gânduri ca o pădure freamăt printre sute de întrebări răstignite la fiecare pas cunoști cât nu cunoști pliul ascunde stări nici nu știi de unde vine emoția ți s-ar putea întâmpla și ție îți

intrarea mea pe ușă urmată de un strigăt asezonat cu ta na na na ochii tăi de un verde smarald mărindu-și circumferința de parcă un alien s-ar fi instalat de curând la noi în casă și eu încă

să înțeleg plecarea ta din mine se scurge mierea zilei unde mă cauți vei găsi furtună cernută peste un nisip din care s-au șters toate literele scrise de tine când îmi spuneai că pământul

Lumina albă-n oase și tainice cuvinte Strecoară-n noi tăcere ca într-un asfințit Poetule, așteaptă și ia acum aminte Că sângerarea asta nu-i rană de cuțit. E un apus în care au mai plecat

Uneori madonele coboară din icoane și se fac femei. Ele se îmbracă în haine de casă, merg la piață și câteodată fac copii: 2, 3, 4.... De la 10 încolo devin eroine cu patalama sau, mă rog, așa se

Ultima scrisoare fără plic, fără timbru, fără serviciu poștal. O cutie veche garnisită cu hârtie cerată pe care se odihneau litere scrise în stil gotic păstra atâtea amintiri despre oameni, și

Dacă m-ai fi lăsat în pace, aș fi putut avea visul acela de o mie de ori fără să mă plictisesc - casa mea de la mare, unde să bată vântul printre scoicile și melcii prinși de sfoară, cu migală, unul

dau o fugă printre frunze una mă pocnește peste obraz e timpul pentru realitatea zilei se caută un reporter nou, prietene știrile contradictorii obosesc lumea vino la noi te plătim bine să

mă întreb câtă putere sa mai am când minciuna vine cu picioarele ei scurte încălțata în pantofi de gală numai buni pentru defilare? ea merge prin fața mea tremurându-și zdrențele deși

În ultima instanță, te accept așa cum ești. Devii anacronică. Atunci când "pleci", lași în urma strada cu semnele ei dintotdeauna: frunze, priviri, sunete ascuțite ale tocurilor de pantofi ce mai

rămâne antologic momentul de cotitură! știi ca o iei de la capăt alt capăt alt punct zero moment din care crezi mai mult și mai mult că se poate e ca faza cu dieta când te urci pe