la datorie

În ultima instanță, te accept așa cum ești. Devii anacronică. Atunci când "pleci", lași în urma strada cu semnele ei dintotdeauna: frunze, priviri, sunete ascuțite ale tocurilor de pantofi ce mai poartă încă urme de flecuri metalice. Dacă aș adaugă un a, le-aș fi putut numi fleacuri, având potențial, căci mă trezeau din starea de amorțeală cauzată de o cruntă oboseală. Apoi venea parfumul, imperceptibil, să îmi amintească de toate eșarfele pe care, deseori le înșirai pe pat, le numărai să-mi arăți ce colecție bogată ai. Câteodată, în nemărginita-ți generozitate, mă rugai să îmi aleg una, asta ca să te port cu mine tot timpul. Tu plecai în aceeași lume de visare, în timp ce eu rămâneam să potrivesc totul în prezent. N-aveam încotro. Misiunile mele nu mă lăsau să părăsesc garnizoana. Știam bine că sunt soldatul lăsat să apere granița - o graniță pe care voiam să o șterg, să pot evada, chiar dacă aveam să mă împiedic de un timp ce nu îmi mai aparținea nici chiar mie.