ana sofian

dansatoarea în fiecare seară orașul își tremură luminile în noapte pe fețele unui diamant lipim bandă adezivă nu ne mai interesează strălucirea parcă mai bine soarele câteva zile a fost

n-a mai rămas decât o prelată niște scaune rupte și cotorul teancului de bilete am transformat animalele în oameni din bice am făcut vânt să fie purtați toți care încotro în fond nimeni nu

sunetul morilor de vânt e făgașul unde plantăm cuvinte și ele se duc până dincolo de nori mâna scutură monede e un fel de bogăție venită așa deodată nu mă așteptam să te îndrăgostești în

medalia mea pieptul decorat pisică angora fără etichetă pe câte ruble să te schimb, Vera? sunt bătrân şi sărac în camera asta numai o matrioşkă mă amuză troica mea obosită nu-ţi poate

voci de chiraline lăsate pe malul stâng partea inimii se îmbracă în apus numai tu ştii cum se înmormântează o zi fără mine pe fluviu ortul strălucind în unda mâloasă semn că lumina e încă

ghemuit în matcă fluviul se gândește cărui mal să îi lase inima și-n prelungirea cărei clipe să modeleze cântecul dorm stelele stând în genunchi câte herghelii de gânduri le vor fi

ai fi spus că nu sunt eu ai fi crezut că morile de vânt sunt niște invenții doar ca să se lupte proștii cu ele cu gura lor în care dinții rari mai spun câte o poveste despre cei care am

îmi dai un punct pată sclerotică de cer unde iris de noapte nu mai există acolo ne înfloresc doar fricile când lumina dărâmă culoarea unui asfințit fluviul se hrănește cu atâtea coșmaruri pata

era un băiețel obraznic fugit de acasă mama nu l-a ținut în brațe a sărit direct în viață fără toiag și fără drum purta în spate o copilărie scurtă și-n picioare ierburi când bătea vântul și

șuieră un tren mă întreb dacă e adevărat sau doar mi se pare căile ferate se clatină traversele au putrezit cum carnea morților din cimitir peste ei nu putem trece ne doare fiecare cuvânt

Se-aud zăpezi în scoarță de copac Un fâlfâit de aer le-nfioară Înspre pământ alene se coboară Se-nconjură de liniște și tac. Din ghimpi își iau puterea și prefac Tristețea în aripă care

l-am privit îndelung pe tata o cărăruie cu trup de șarpe îi fura pasul se ducea să vadă cum e cu murirea încă de când era viu știa că moartea nu se câștigă la loterie era pur și simplu o

cerșetorul ăsta e norocos cândva i-am fost insignă l-au decorat ceilalți fără să-l întrebe nimic am crezut că-i bine să tac să-i ating zdrențele să i le fac fluture tremura mai avea de

când stai cu grija că imaginea ta nu se potrivește cu toate cuvintele adunate spuse așezate răsfirate aruncate potcovite îmbrățișate nu mai ești tu poți preciza ce zi este astăzi deschizi telefonul

plec dincolo pentru faptul că pot număra cursele de cai fără să mă deranjezi nu fuga mă sperie ci modul în care rostogolirea te rupe mi-ar părea rău să acopăr conștiința cu un acoperiș care

dacă aș îmbrăca în minciună o stea, n-ar mai fi niciodată noapte prefer adevărul unei încolțiri galbene într-un pământ de vise la care mulți n-au ajuns pentru simplul motiv că pot crește în

ne înghesuim într-o respirație vrei să dai la o parte praful eu scutur pulberi aurii în trecere pielea mea te îmbracă prin buzunare cauți orice monedă are un chip al meu nu e încă strigi

o inimă în ea o fereastră lângă fereastră două brațe lungi, neînchipuit de lungi un fel de iederă nestăpânită rămasă din trecut în pământul din jurul casei tale privesc în tine până ce

sub lampa de gaz poveștile lui Vladimir au pălării colorate cresc sub ele femei deșirate un fel de gratii ce prind în brațe singurătatea lui uitat pe un petic de nisip, numele tău e o

lipită de somn uit cum se învârte viața dincolo de ziuă e un fel de cenușă lăsată în vatră sa se strângă până când mâna mamei face din ea fluturi

stau flămând la ușa casei nu caut pricină de supărare te văd rar un timbru lăsat la marginea unui clasor decolorat de marcă, îmi spui de parcă, adaug, de parcă ultima scrisoare n-a mai

în urma dialogului am constatat că e mai bine să te arunc dincolo de orice îndoială e o certitudine că exiști trunchi de copac ce mă sprijnă când sunt obosită mi se pare că devii omul din

cocori de hârtie și ceai neterminat tehnic, sunt și eu un fel de origami foșnet mătăsos când mi se îndoaie sufletul o mână nevăzută pliază apasă cu putere -pentru siguranță, îmi zic- pe