ana sofian

încă număr în gând zilele albe sunt un pretext să construim fapte în fond nu putem sta cu mâinile în sân lângă noi e mereu nevoie de câte ceva suntem buni pentru alții nu pentru noi știu

viața între două trenuri și dorul de acarul necalificat orice se poate modifica exact cât ai pocni din degete mereu ne visăm făcând magie albă azi n-am fost la biserică am așteptat să mă

florile de soare fără culoarea galben cum nu-mi pot imagina frumusețea fără invidie și pizma fără motiv ascult o respirație sacadată arborii mei au obosit recunosc de la distanță

cascadele de cai galbeni un fel de monede căzute din buzunarele trădătorilor era de ajuns să torn mierea cuvintelor ca să mă asculți ore în șir până când luna se torcea fuior de lumină pe

și totuși o faci dai vina pe caldarâm un dorel a reparat strada dumnezeu ție, sufletul nu mai ești ca nouă au veni lopețile să adune molozul nici nu te mai interesează unde se depun

O iubire lipită cu scotch e un fel de cutie în care îți torni zilele mărunte cu toate ale lor: spălatul pe dinți și privitul somnoros în oglinda care-ți râde ironic în față - "tot tu? mai schimbă-ți,

prin caii mei fugea o iarnă și-n coama lor zăceau iluzii pe margini fine de lucarnă doar fluturii-și dregeau contuzii ei alergaseră prin luncă nebuni cu aripi iscălite ce-n zboruri

e semn că mă hrănesc cu praf de pușcă un sunet scurt și nu mai suntem cad flori de cireș pământul se îmbracă dezgoliți de emoție ne suntem mai străini ca niciodată și cerbii sunt

am învățat dintr-un proverb japonez la ei cuvintele au același spațiu cum în eter tu și eu suntem simple forme de efemer mi-aș fi dorit să încăpem în același pătrat apoi să construim un

unghiul din care te privesc se schimbă deseori nu știu dacă privirea mea e de vină sau faptul că tu te miști tot timpul alerg după aceeași umbră și când te prind de mână am senzația că am

să mă împiedic de furnici să sar peste elefanți să zâmbesc leilor și să răsucesc pe degete râme se întâmplă să mă gândesc uneori la tine e ca și când la meteo se anunță o ploaie și eu îmi

parcă un a prelung se scurge din el și mirarea se încalță cu frunze lungi și ascuțite suntem în trend sau nu ne ducem viața printre litere caligrafic, ni se scrie destinul noi

linia dintre noi transparentă degete lipite unul de altul e ca și cum ai privi condamnații pe marginea unei gropi și sunetul acela ce umple golurile până la refuz până ce coasele se tocesc

creștem lujeri pe verandă și-n roua dimineții ne ascundem plânsul când mamele sunt plecate mult prea departe să ne mai poată alina ne atârnăm somnul în poala cuminte acolo poveștile sunt

auzul meu scormonea cuvintele nedeslușită noapte întoarcerea era trădare din cornul de lună cădeau arginții îi adunam pe rând până la ultimul până când nisipul îmi intra sub unghii până

ochii pictorului cad pe o pânză le pun picioare merg acolo unde culoarea se degradează rotunjesc forme în timp ce cuvintele mele își caută locul aleargă din colț în colț anulând

soarele se descălțase la ușa pădurii au tăiat copacii tineri au tăiat copacii tineri strigau păsările rămase fără adăpost și oamenii cărau spre crematorii trupuri de tineri vlăguiți de

ne ară câmpul geme sub brazdă fiecare mort le înfloresc sub unghii amintirile până când câmpul se umple de ierburi și ierburile de glasuri și glasurile te caută până când soarele își

sunt invalide dintr-un război lung se întorc azi în vagoane roșii cu pereți de lemn scorojit unde timpul s-a jucat cu briceagul trece un tren foști deținuți mă privesc printre zăbrele de

povestea asta trece prin ploaie și foc se călesc în lumină tăișurile și-n limba fiarelor poezia devine urlet e ca atunci când îți privești amanta făcând dragoste în faldurile minții

și mă împiedic de visurile sale tentante oricum realitatea ne arată cu degetul pe harta minții apar alunecări de teren efectul acela al cauciucului desprins de șosea când apa ne face

despre toate fricile pe care le-am cules când eram copil vă voi spune că le-am strivit cum roșiile în putina de lângă fântână sita bătută de mâna tatei a ruginit numai fricile mele se urcă pe

renunț mai bine pulbere de polen se auresc mâinile noastre ochii și buzele care nu mai rostesc decât o tăcere înaltă până când clopotele își scutură limbile în aerul plin de