Ana Melinte

“…și lumina nu avea capăt”

Un altfel de psalm, mae, sau o oază de liniște care ni se înfățișează misterioasă și perfect descifrabilă uneori, într-o singură șoaptă :“uite marginea cerului, treci…Eu sunt aici, te așteptam…”
Dar ce spun eu…”traseul” ți-e familiar, de bună seamă…:)
Mulțumesc pentru lumina pe care mi-ai lăsat-o…pe aripi.

Mulțumesc, Andrei, mă bucur să te-ntâlnesc…și aici :)

Elia…

“schimb de tăceri dacă am face”…ne-am intâlni, cu siguranță, la aceleași răspântii :)
Fină și caldă trecerea ta, ca întotdeauna…

Ai confirmat, o dată în plus, că stăpânești cu multă finețe dar nu lipsit de vigoare, arta “cufundării în poezie”. Mi se pare o cronică teribil de incitantă prin culoare și dinamism, sunt convinsă că și o variantă în proză ar fi fost interesantă...pentru că nu pare să-ți lipsească nici “conciziunea” și nici “preciziunea”.

Și eu te citesc cu plăcere...Uneori, să știi, chiar \"îmi țin respirația\" :)

Cu drag,

Nici n-am suspectat rima de așa mârșăvie, pe microbul cela alb mi-a cășunat:) După ce că sunt prea puțini care se-ncumetă să dea piept cu rigorile rimei și ritmului să riscăm să-i pierdem, unul câte unul, doar de dragul de a fi în pas cu moda? Oricât de acri ar fi strugurii pentru coana vulpe pun pariu că-n fiece noapte visează s-ajungă la ei…:)

A se citi in loc de “multpreahulit” cu ghilimele – multpreaiubit fără ghilimele, na!:)
Cu “raiului” am bătut câmpii, doar din spirit de contradicție, bineînțeles. Obrăznicie pentru care am fost îndeajuns de sancționată întrucât am nimerit unde nici cu…basca n-am gândit.

M-am simțit ispitită să parcurg și episodul doi al cronicii tale. Și mă felicit că am cedat tentației:) Constat că versul alb și cu cel “multpreahulit” din motive de muzicalitate conviețuiesc pașnic pe-aici și chiar se completează firesc, modelând spectaculos și convingător o stare de spirit strălucitor-amăruie (dacă mi-o fi permis să împerechez cuvinte fără să fiu acuzată de…siluire).
O singură întrebare (înțeleg că nu ai avut diacriticile la tine): “raului” e râului sau răului? Sinceră să fiu aș înclina către o a treia variantă: raiului. Și asta deoarece ar putea sugera o locație numai bună pentru…vegetarea (sau vegetația?) sufletului :)

In linie, cu pasi pierduti,
ne macinam in timpul gol,
ca-ntr-un bazar de amarati
dadeam un vis pe cate-un pol,
eram iluzii de-un ceas
sau, mai putin, incendiar
ne contopeam de bun ramas
de ramas bun n-aveam habar.

Bag de seamă că verbele te-au cam părăsit :) Întreaga atmosferă-mi pare statică, (virgulă neapărat!) contemplativă și nu știu de ce imi sugerează un soi de…convalescență :) Se poate presupune că un microb duios de alb s-a agățat cu strășnicie de trupul tău și…în decurs de milenii a reușit să te doboare (de aici și “întunericimile” absolutizante pe care vrei să te răzbuni). La o adică tot “răul” va tinde (razant) spre bine, conform înțelepciunii moderne: mai bine anchilozat în alb decât sugrumat de rimă:) Scuze pentru dispoziția “neserioasă” cu care m-am năpustit asupra…primăverii tale, cu multă teamă de represalii mă grăbesc să precizez că, în ciuda aparențelor, tot ce-am zis mai-nainte a fost de bine:)

Realizări (așa se spune, parcă):
“relaxare cu gust de cires”
“amaruie lenta
revenire in alb
in pragul unui iunie
intotdeauna ispitit
de rochia
primaverii mireasa”

Nu știu cum se face că eu rezonez tot timpul intre ghilimele:)

O, Doamne...ce desfătare pentru ochi și suflet!!!
La mulți ani, Florina și mulțumim frumos, e chiar cel mai frumos dar, pe cuvânt :)

Un univers interior prea plin de iubire, îngăduit fie-mi să poposesc un pic, cu primăvara pe buze, bineînțeles :) Pentru că mi-a plăcut mult...

\"Farmec ars în lut și miere (…)
Mirodenie și fiere\"

\"rar mă sculptai în ramuri cu dor strigat de frunze\"

\"ninsori de gând și praf din lună,
atât,
atât mai simt,
cum mă cuprind și-mi fac arsură
mâinile tale.\"

Și totuși, erată: \"neîmblânzite poteci\", scuze.

Frumos „spațiul” amintirilor tale, Daniel...
Și pașii tăi...rememorând, nostalgic, neînblânzite poteci din trecut, astăzi “autostrăzi” cuminți, supuse, line...:) Îmi pare o “ultimă noapte” trăită la maxim de intensitate, undeva, pe coordonatele unei mai vechi răspântii din trecut si conștientizată parcă, mai acut, prin prisma prezentului...
“Melancolie sfâșiată de zorii plecării”…frumos răspuns :)
Îmi place, de la primul vers și până la ultimul, mă bucur că ai lăsat, în final, măcar iluzia regăsirii, ca sa-ndulcească, fie si transcendental, regrete care au mai rămas, poate, nerostite...

Frumoasa sau cuminte...mi se pare consistenta in chiar simplitatea ei...

\"tăcerea-i rostire în vorbe supreme
iar rugăciunea un simplu ecou\"

Dar e adevarat ca eu nu prea ma pricep:)

Multumesc, Miriam. Aprecierile tale ma onoreaza, mai ales ca am citit cateva poezii ale tale si...aproape am ramas fara suflare, sincer...Daca m-as pricepe vreodata sa-mi impletesc sensibilitatea in versuri albe...mi-ar place s-o fac asemeni tie :)

Imi cer scuze pentru intarzierea raspunsului, calculatorul a binevoit sa-mi saboteze timidul debut si-am sperat ca nu va fi de durata. In cele din urma am apelat la un net-cafe. Multumesc din suflet pentru primirea neasteptat de calduroasa, multumesc frumos si pentru prima mea steluta, as multumi, si nu in ultimul rand, acelei \"intamplari\" din viata mea care m-a restituit, in chip miraculos imbogatita, pe mine...mie insami:)
Mariana, \"dulcele stil clasic\" imi este teribil de drag

Laurentiu, ma bucur mult ca ti-a placut poezia...Nu sunt convinsa ca vor mai fi si altele.

Daniel, sa-ndraznesc sa sper ca-mi calci pragul cu intentii pasnice?:) Nu stiu de ce aprecierile tale au darul de a ma pune pe ganduri, intotdeauna...Glumesc. Am retinut observatia ta si o sa corectez, de dragul bunului mers al ritmului
Eugen, ma bucur ca ai trecut pe aici :)
Carmen, bine te-am regasit si multumesc ca mi-ai fost aproape si in alt moment...oarecum delicat

Elia, te-am intalnit deseori pe paginile autorilor pe care m-am obisnuit sa-i indragesc...

Liviu, cred ca ai dreptate dar chiar nu stiu ce-as putea pune in loc :(

\"(...)deocamdata socotesc poezia o simbioza de metafora, cantec si imagine (...)Daca poezia isi pierde valentele sonore date de ritm sau rima, de ce sa mai fie numita poezie\"...Ai dreptate doar în măsura în care reduci poezia doar la \"valențele ei sonore\"...dar singur amintești aici de metaforă și imagine. Chiar și in absența rimei cred că poezia se poate redimensiona coerent și expresiv, incitant uneori, pe repere care țin mai curând de o disponibilitate interioară. Atâta timp cât ai cu adevărat ceva de transmis cred că asta se va simți în versuri, indiferent de modalitatea de expresie pe care ai ales-o. Întâmplător și eu mă simt atrasă mai mult de poezia clasică, dar am întâlnit aici poezii care mi-au zguduit un pic vechile \"șabloane\" prin care obișnuiam să-mi las...atins sufletul. Sunt sigură că nu ești prizonierul nici unor tendințe, atâta timp cât rima nu reprezintă pentru tine decât o constrângere exterioară, de formă, nu una interioară, de fond, nici nu merită, probabil, să \"cochetezi\" cu versul alb...Mai ales când poeziilor tale...le șade bine așa cum sunt:)