Poezie
Pe vertebre-n sus
1 min lectură·
Mediu
Am rămas fără speranțe, de țărână să mă scutur
Umerii mi ții în brațe, și iar ochii grei îi simți
Cum apasă vârf de halux.
De-un pătrar o văd legată, mătasea ce mi-o înnod
Nu există cale-ntoarsă, miezul l-a ochit un corb.
Papetar cu umbre-n degete, și povești nemângâiate,
Stai tăcut ca să așezi, într-un raft, potențe mate.
Aburi care cer condens, vrăbii cu stomac zbierând
Până-n fluierul piciorului, orice povară am să-ndur.
Trage-n jos, piatră de moară, n-am să cad ca să mă rog
Pe coloană vertebrală, spre un sus făr’ de ocol.
Capete rase din pântec, se apleacă făr’ să știi
Cine ești și de ce-ți pare, că ai piscul poleit,
Munte care nu te miști, vrei ca să vin eu la tine?
Chiar și dac-ai ști grăi, tot străin îmi vei rămâne.
001132
0