Poezie
Piticii
1 min lectură·
Mediu
A crăpat corbul o nucă și s-a născut o fetiță
De cătai în jurul ei, găseai c-are asemănare
Ca să știe orișicine, o-nsemnă cu roșu-n frunte
Tot alaiul ce o duse în podiș ca s-o îmbrace
Cel care din sevă-i scrise numele ca și al său.
Au căzut rochii din cer și mărgele de prin plopi
Văile cu mărțișoare, an de an au fost umplute,
Ca din somn ea să se scoale, soarele o înțepa,
Îi orbea oglinde-n cale, de în ele nu privea.
Și erau î-mpărăție oameni ce munceau de zor
Ea călca cu stângăcie, și-și pierduse-n lumea lor
O cireașă fermecată.
Și-a plouat ani mulți la rând, n-a ieșit un ghiocel
Melcii toți s-au înecat, și-au venit, ca să o certe, vulpi urmate de pitici.
S-a închis într-un salon, și cu lacrimi și-a șters fruntea
Dintr-un raft, mâna-i cuprinse, cartea ce se răsturnă,
Două pagini se desprinse, ea pătrunse-n umbra lor
Și ajunsă de pitici, s-a întors, privind tăcut,
Cartea-n rafturi dispăruse, să citească a-nceput.
001328
0